Duminică, 24 iulie, se împlinesc 75 de ani de la moartea medicului psihiatru și profesorului universitar Alexandru Obregia, titularul Catedrei de Psihiatrie și Clinica bolilor mintale din cadrul Facultății de Medicină din București între anii 1910 – 1924. Obregia a fost fondatorul Spitalul Clinic de Psihiatrie “Prof. Dr. Al. Obregia” din București și unul din pionierii psihiatriei ştiinţifice româneşti.
Alexandru Obregia s-a născut la 20 iulie 1860, la Iași. Era descendent al unei familii de boieri moldoveni, după tată, iar după mamă avea o obârşie grecească.
A fost elev al profesorului dr. Alexandru A. Suțu. În anul 1888, a susținut teza de doctorat în medicină la Facultatea de Medicină din București, iar în perioada 1888-1891 s-a specializat în psihiatrie și neurologie la Berlin și Paris.
În anul 1893, a devenit medic primar psihiatru la Ospiciul „Mărcuța”, iar din 1905 directorul Ospiciului.
Între anii 1899-1901 și 1905-1907, prof. dr. Alexandru Obregia a fost director al Direcţiei Sanitare din Ministerul de Interne (director general al Serviciului Sanitar al ţării – post echivalent cu cel al Ministrului Sănătăţii), funcţie prin care a contribuit din plin la înfiinţarea si dezvoltarea reţelei medicale si sanitare din România.
În anul 1900 la expoziţia de la Paris, serviciului sanitar român, organizat de prof. Obregia, i s-a decernat Marea Diplomă de Onoare.
În același an, a lansat planul naţional de construire a 34 de spitale, câte unul pentru fiecare judeţ – Spitalele jubiliare „Regele Carol I” și, de asemenea, a organizat Secţia sanitară română.
În anul 1904, înaintează un Raport adresat ministrului de Interne cu privire la necesitatea urgentă a construirii unui Ospiciu central de alienaţi lângă București – lucrare care a fundamentat Legea specială pentru construirea Spitalului Central.
În anul 1906, la propunerea comună cu Gr. Gh. Cantacuzino (ce deţinea funcţia de prim-ministru și ministru de Interne) se votează Legea pentru construirea unui spital de alienaţi lângă Bucuresti. Legea – pe lângă oficializarea cadrului juridic, asigura legal de la bugetul statului resursele financiare – suma de 2500000 lei – pentru construcţie.
Se prevedea astfel, construirea unui ”ospiciu sistematic de alienați lângă București, conținînd 900 paturi de clasa a II-a și 80 paturi de clasa I, pe terenul ce Eforia Spitalelor Civile din București, posedă în acest scop între Filaret și Văcărești.”
Fiind, inițial, cel mai mare spital din România – 34 pavilioane – , acesta a fost construit la inițiativa și după concepția profesorului Obregia între anii 1907-1910, cu sprijinul omului politic Gh. Gr. Cantacuzino (zis și „Nababul”), dar inaugurarea a fost întârziată de lipsa fondurilor și de izbucnirea Primului Război Mondial.
În 1908, a introdus, aplicat și publicat – primul în lume – în practica medico-chirurgicală neurologică, puncția suboccipitală, cariera fiind legată de dezvoltarea psihiatriei în România.
În anul 1909 a devenit, prin concurs, profesor de psihiatrie la Facultatea de Medicină din București, iar între anii 1910 – 1924, a fost titularul Catedrei de Psihiatrie și Clinica bolilor mintale din cadrul Facultății de Medicină din București.
În anul 1922 a fost ales Președinte al Societății Române de Psihiatrie.
Prof. dr. Alexandru Obregia a studiat morfologia sistemului nervos, schizofrenia și paralizia generală.
Abia în august 1923, se deschide primul pavilion din Spitalul Central, și anume pavilionul de ergoterapie, condus de dr. Mircea Bruteanu (1882-1957). În cursul anului 1923, bolnavii de la ergoterapie au ajutat la amenajarea celorlalte pavilioane ale spitalului.
La 1 octombrie 1923, are loc deschiderea oficială a Spitalului Central de Boli Mintale și Nervoase din București, sub direcţia ctitorului său – prof. dr. Al. Obregia, care va conduce spitalul până în anul 1930, ca director superior tehnic și administrativ.
După 63 de ani, după o viaţă plină de muncă și luptă continuă, dintre care aproape 40 de ani pentru crearea si conducerea spitalului, marele savant și organizatorul desăvârșit al sănătății publice își vedea marele său vis devenit realitate.
În anul 1934, se retrage treptat din prim-plan, principiile sale fiind preluate, pe mai departe, de moștenitorul său spiritual, profesor dr. Petre Tomescu.
În anul 1935, pe 22-23 iunie, bustul dr. Alexandru Obregia, realizat de sculptorul român Frederic Storck, este instalat în parcul din fața pavilionului central al Spitalului clinic de psihiatrie „Prof. Dr. Al. Obregia” din București.
A fost membru al societăţii „Ateneul Român“ din 1897 și a făcut parte din Comitetul central al Ligii Culturale, conduse de Nicolae Iorga.
A primit și numeroase distincţii, printre care cavaler al ordinului „Coroana României“ (1892), ofiţer al Legiunii de Onoare (1901) şi cavaler al ordinului „Steaua României“ (1909).
După ocuparea Capitalei de către trupele germane în Primul Război Mondial, a fost arestat în anul 1916 (ceea ce nu l-a împiedicat pe fiul său să se căsătorească cu o nemţoaică, Josephine, născută Breckner).
Alexandru Obregia a fost protagonist al unei – mult discutate în epocă – pasiuni pentru o frumoasă evreică de 17-18 ani, pasiune care l-a făcut să renunțe la familie.
A murit la 24 iulie 1937, la București.
În decursul existenței sale, spitalul pe care l-a ctitorit a avut mai multe denumiri oficiale (“Institutul de Boli Mentale, Nervoase și Endocrinologice”, “Spitalul unificat nr.9”, “Dr. Gheorghe Marinescu”).
Prin Ordinul Ministrului Sănătății nr.342/04.03.1998, Spitalul Clinic de Psihiatrie și Neurologie “Prof. Dr. Gh. Marinescu” devine Spitalul Clinic de Psihiatrie “Prof. Dr. Al. Obregia”, denumire pe care unitatea o are în prezent.
