„M-a luat de o ureche şi m-a dat cu capul de masă”
Tehnicilor represive preluate de la regimul lui Gheorghiu Dej, Ceauşescu le adaugă alte metode • în numele „democraţiei socialiste”, el mistifică sau suprimă drepturile cetăţenilor: dreptul la informare, dreptul de a alege şi de a fi ales, dreptul la libertatea cuvântului • dictatorul consideră că supuşii trebuie nu numai să fie siliţi să-i respecte regulile, ci şi să fie supuşi umilirii • disidenţii (Paul Goma, Doina Cornea, Andrei Pleşu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana şi alţii) sunt hărţuiţi, agresaţi sau primesc un regim de domiciliu forţat.
Inginerul Radu Filipescu este unul dintre cei mai cunoscuţi disidenţi ai anilor ’80. Acţiunile sale repetate sistematic între perioadele de arestare au fost cunoscute şi dincolo de Cortina de Fier, în lumea liberă. În 1982 a încercat să organizeze demonstraṭii împotriva regimului dictatorial al lui Ceauṣescu. Luni de zile a făcut manifeste – folosind matriţe – pe care le-a răspândit în cutiile poştale ale blocurilor din diverse cartiere. În mai 1983 a fost arestat şi condamnat la 10 ani de închisoare. Între timp, câteva organizaţii internaţionale au făcut cunoscut lumii situaţia sa şi faptul că în România lui Ceauşescu mai există deţinuţi politic. S-a aflat că cel puţin 30 de oameni erau în puşcăriile Aiud, Rahova şi Jilava pentru proteste anticomuniste şi anti-ceauşiste. Câţiva alţii erau dispăruţi pur şi simplu. La informarea Occidentului a cotribuit şi dr. Zorel Filipescu, un cunoscut medic specialist în terapie intensivă, tatăl lui Radu. Datorită acestor presiuni, în aprilie 1986 autorităţile i-au eliberat fiul. Opt luni mai târziu îl arestau din nou, pentru că încercase să obţină, pe căi legale, un referendum privind îndepărtarea lui Ceauşescu de la putere. Din nou, s-au mobilizat organizațiile internaţionale de apărare a drepturilor omului, posturile de radio Europa Liberă, RFI, BBC, Deutche Welle. Radu Filipescu a fost eliberat a doua oară, în decembrie 1987. Iar a încercat să stârnească românii la revoltă, de astă dată prin sindicatul „Libertatea”. Totuşi, până la izbucnirea Revoluţiei în Timişoara Securitatea nu îl arestase încă. A făcut-o în 22 decembrie 1989 pentru câteva ore, deoarece Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost chiar ei arestaţi între timp.
„Era o Dacie verde… au ieşit nişte zdrahoni din ea”
„Era seara de Paşti, 7 mai, deci, noaptea era Învierea. Eram cu nişte prieteni, pregătiţi să mergem împreună. Şi după masă am zis că merg să mai răspândesc nişte manifeste. […] Mersesem pe Banu Manta, pe urmă pe 1 Mai şi ajunsesem pe strada Turda şi acolo intrasem într-un bloc, acolo am răspândit manifestele şi pe urmă am intrat pe scara următoare. Când am intrat în hol, am văzut că vine pe alee, pe intrare, un individ aşa, cu haină de piele, o figură destul de rigidă. […] Şi am urcat pe scări, numai că respectivul a început să alerge pe scări după mine. Şi atuncea nu am mai alergat, m-am oprit şi el a venit lângă mine, m-a luat de guler şi mi-a zis: <Ce ai în geantă?> <Treaba mea!> S-a dus la un apartament, ţinându-mă de guler, a început să apese pe o sonerie, la un apartament. Atuncea mi-am dat seama că deschidea apartamentul şi respectivul [locatar] chema Poliţia [Miliţia]. L-am luat, l-am îmbrâncit spre lift, a căzut acolo, dar eu am fugit.
A venit destul de repede după mine, când am ieşit din hol era aproape de mine, fugeam, el după mine, nu ştiu dacă o fi strigat ceva. […] Şi m-am oprit. S-a adunat lumea în jurul meu şi atuncea eu l-am întrebat: <Ce e?> Şi zice: <Ce ai acolo, în geantă?> <Manifeste împotriva lui Ceauşescu!> şi le-am scos să le arăt la oameni. Şi oamenii au cam rămas aşa, puţin surprinşi. Erau câteva femei aşa, mai… cu gura mare, dar când au văzut [ce se petrece], nu au ştiut ce să mai zică. Şi acuma ţin minte că era un domn mai distins, cu părul alb, care, când a văzut scena, a zis: <Hai, domnule, lasă-l! E tânăr, lasă-l în pace…> Eu mă pregăteam să văd ce pot să fac, să încerc să fug din nou. În clipa următoare, a oprit o maşină. Era o Dacie verde – culoare ţipătoare – şi au ieşit nişte zdrahoni de-acolo din ea, m-au luat de braţ, m-au băgat în maşină…”
„De ce ai făcut, mă, asta? Ştii câtă treabă ne-ai dat?”
„M-au pus în maşină între ăia doi mari de tot şi ţin minte că eu mai încercam să mă uit într-o parte. Cum mişcam capul, cum îmi suceau mâna – îmi băgau capul aşa, între scaune. […] Până la urmă, am ajuns pe Calea Victoriei, era sediul Miliţiei, aproape de magazinul Victoria, pe strada Eforie. Şi acolo am intrat, m-au băgat în biroul ofiţerului de serviciu. […]
Şi au venit după aia unii, probabil de la Securitate, m-au dus într-un birou de sus. Acolo, tot timpul venea unul, mă punea unul să scriu, începeam să scriu, venea ălalalt, mă punea să continui, să o iau de la început. La un moment dat, a venit [unul], era aşa o persoană mai… părea mai serioasă, mai distinsă, mai nu ştiu ce… M-a luat de o ureche şi m-a dat cu capul de masă. <De ce ai făcut, mă, asta? Ştii câtă treabă ne-ai dat?> şi mă tot lovea cu capul de masă, aşa. […] După ce a plecat ăsta în vârstă, după un timp, [unul a venit] şi a zis: <Domnule, domnul comandant îşi cere scuze, dar a fost foarte nervos. Ne-ai făcut multe greutăţi!>
M-au dus până într-o cameră cu masă lungă şi stăteau în faţă vreo patru anchetatori. […] Veneau cu întrebări suplimentare: că dacă ştia familia, cine e familia. După aia, începeau să spună: <Hai, domnule, că ştim tot, te urmărim de nu ştiu câtă vreme.> Şi asta era o problemă, că jocul era să nu te prindă cu o minciună, că dacă te prinde, după aia te bănuieşte de mult mai multe minciuni şi ancheta va fi mai dificilă. […] Deci, ancheta a durat patru luni, cinci luni, după aceea a fost procesul; după aceea a fost recursul, după şase luni.”
Procesul
„Ce acuzaţie vi s-a adus la proces?
Era <propagandă împotriva orânduirii socialiste>. Problema, la proces, a fost dacă cumva îmi regret fapta. Şi discuţia asta am avut-o şi la anchetă de câteva ori. Avocatul a început să spună că sunt tânăr, că să aibă în vedere că sunt tânăr şi că sunt tănăr… Nu cerea achitare sau nepedeapsă, dar o pedeapsă aşa, mai blândă. Deci asta era pledoaria. […] dar nu fost o apărare foarte convinsă sau foarte convingătoare, deşi era clar că nici nu are cum să influenţeze hotărârile judecătorilor. Dar, în orice caz, asta era problema, dacă eu regret… deci [aveam] circumstanţe atenuante dacă îmi regret fapta. […] Şi zic <Eu nu cred că am făcut un lucru rău, pentru că se ştie că e important ca conducătorii să ştie dacă lumea îi susţine sau îi critică. […] Părerea mea nu e în favoarea lui Ceauşescu, nu-l susţin, dar nu numai atâta: eu ştiu pe foarte mulţi care sunt nemulţumiţi de Ceauşescu şi atuncea e important pentru Ceauşescu sau pentru partid să ştie cine e împotriva lui. Deci, eu nu cred că am făcut un lucru rău că am făcut chemarea asta la demonstaţie>.”
Două cazuri…
„Au fost două cazuri cunoscute, pe care le ştiam în acea perioadă şi [despre] care, după ce făcuseră protestul împotriva lui Ceauşescu, nu s-a mai ştiut absolut nimic. Deci, unul a fost Bugan Ion, era un tehnician din Tecuci care pe maşină şi-a pus o poză cu Ceauşescu şi pe poză a scris: <Jos călăul! Jos trădătorul!> şi a plecat din Piaţa Unirii spre Piaţa Universităţii. Deja în dreptul străzii Lipscani, a fost oprit de nişte echipaje de Miliţie, blocată maşina şi [el] dispărut. Pur şi simplu nu se ştia nimic despre el! Mai târziu l-am întâlnit la Aiud. A fost condamnat la 10 ani închisoare, tot cu proces, dar proces secret de care nu aflat nimeni. Familia nu a ajuns să anunţe pe nimeni mai departe, nu au ştiut posturile de radio din străinătate. […] Bănuiala era că oamenii ăştia dispăreau pur şi simplu, omorâţi de Securitate.
Şi al doilea caz de care ştiam a fost tot în apropiere de strada Lipscani. Pe o schelă, a venit cineva şi s-a suit pe schelă şi de acolo a aruncat manifeste…a început să spună câteva cuvinte împotriva lui Ceauşescu… la sfârşitul lui ’82 sau începutul lui ’83, înaintea mea, înainte de arestarea mea. Şi pe respectivul, Năstăsescu Ion îl chema, era din Iaşi, era maistru constructor, l-au judecat şi condamnat la nouă ani închisoare. Iar, fără să se ştie absolut nimic despre el, deci nu s-a ştiut că a fost proces, că era închis la Aiud. Şi atunci, această lipsă de cunoaştere crea o atmosferă de nesiguranţă şi de teroare mai puternică decât o condamnare care, să zicem, ar fi fost măcar un lucru sigur.”
[interviu de Mariana Conovici, 1999]
