Condamnaţi pentru „huliganism”
Anii ’70-’80: activităţile profesionale degenerează în muncă forţată, România având prin lege cea mai lungă săptămână de lucru din Europa • forţa de muncă industrială, muncitorimea, pe care propaganda o numeşte „clasa conducătoare”, devine purtătorul cel mai activ al împotrivirii faţă de regim • muncitorii iniţiază revolte (în Valea Jiului – 1977, la Braşov – 1987) , reprimate cu duritate.
Într-o zi de duminică, 15 noiembrie 1987, la Uzina de Autocamioane „Steagul Roṣu” din Braşov a izbucnit o revoltă împotriva regimului lui Nicolae Ceauṣescu. Muncitorii erau nemulţumiţi că primiseră salariile diminuate, iar unii dintre ei nu şi le primiseră deloc, deşi lucraseră ore suplimentare. Cerând explicaţii conducerii întreprinderii, au fost trimişi, în derâdere, la Comitetul Judeţean al P.C.R. sau la muncă în Valea Jiului, la mină. Iniţial, cei care au pornit manifestaţia au fost aproximativ 400, dar până au ajuns în centrul oraşului li s-au alăturat câteva mii. Au cântat cu speranṭă ṣi entuziasm „Deṣteaptă-te române!”, au strigat <Jos Ceauşescu! Jos comunismul! Jos tiranul!>, au luat cu asalt Comitetul de Partid. Cei mai activi dintre protestatari au fost arestaṭi, anchetaṭi ṣi, o lună mai târziu, condamnaṭi. Au primit pedepse între ṣase luni ṣi trei ani, cu executare la locul de muncă. Unii au fost trimişi cu domiciliu obligatoriu în alte oraṣe, deṣi nu exista o lege care să permită asta.
Dănuţ Iacob, pe atunci un tânăr de 19 ani care lucra în schimbul I la „Steagul Roşu”, s-a aflat în nucleul iniţial al participanţilor la revoltă. Povestind pentru Agenţia de presă Rador cele petrecute în 15 noiembrie (publicate de noi cu un alt prilej, vezi https://www.rador.ro/2017/11/15/vorbele-nu-mai-ajung-trebuie-si-fapte/ ) ne-a mărturisit pătimirile sale din perioada care a urmat.
„A avut loc un viol, iar semnalemntele dumneavoastră corespund…”
„Am fost arestat miercuri dimineaṭă la ora 6. De fapt, de marṭi seara m-au căutat. În momentul când am ajuns acasă, mi-a zis un fost coleg de-al meu – care era ospătar la un restaurant – <Băi, vezi că te-a căutat Securitatea!> Iar eu, fiind aşa, un pic ironic, zic: <Dar de unde ştii tu că erau securişti?> Şi zice: <Vin şi stau la noi în separeu […] şi eu îi servesc. Şi pe unul dintre ei l-am văzut că a intrat în scară, pe tine te căuta>. […]
Dimineaṭă, la ora 6, s-au prezentat la uşă. Au sunat, a răspuns tata. <Familia Iacob, da?>, zice, <cu Dănuṭ avem o treabă>. Taică-meu m-a strigat: <Dane, vino, că te caută doi domni>. Am zis: <Da, spuneṭi…> Şi zice: <Ştiṭi, în cartier la dumneavoastră a avut loc zilele astea un viol, iar semnalemntele dumneavoastră corespund>. Şi am zis: <Dom’le, sunteṭi nebuni?… Că eu m-am căsătorit de două săptămâni!> Nevastă-mea era lângă mine, începuse să plângă. Şi am zis: <Dom’le, asta e o prostie, cum puteṭi să spuneṭi…> Zice: <Dom’le, dar nu e nicio problemă, veniṭi până la secṭie, facem confruntarea, după care plecaṭi la muncă>. I-am zis lui nevastă-mea să meargă cu tata la autobus – noi locuiam în Săcele, un oraş foarte apropiat, la 2 kilometri de Braşov – şi am zis <mă duc la Poliṭie…>”
„M-au şi luat la pumni şi la picioare”
„În momentul când am coborât, m-au băgat direct într-o Dacie cu număr scurt. Şi am zis: <Dom’le, dar sediul Miliṭiei este la nici 500 metri>. <Păi dacă tot am venit cu maşina…> Şi în momentul ăla, când s-au deschis porṭile la Miliṭie şi m-au băgat înăuntru, m-au şi luat la pumni şi la picioare şi m-au întrebat ce am făcut în 15 noiembrie… <Ce să fac, am fost la muncă, mi-am văzut de treabă…> Astea au fost primele declaraṭii. Dar în camerele arestului, să zic aşa, lărgit – între birouri făcuseră arest – erau o groază de colegi de-ai mei pe care îi vedeam dimineaṭa în staṭie. Şi le-am zis: <Bă, cu voi ce e aicea?> – na, discutam, cum fiecare face, la o ṭigară. Şi ăia zic: <Ne-au chemat, că am participat duminică la miting…> Şi atunci eu le-am zis: <Bă, eu n-am nicio treabă cu voi, că pe mine m-au chemat la nu ştiu ce viol…> Dar, după ce m-au băgat în cameră şi m-au luat la bătaie, m-am întors înapoi. Nu mai erau decât două persoane, Grădinaru, care mi-a devenit şi coleg de suferinṭă şi cu Buceanu Aurel. Ne-au pus cătuşe, ne-au aruncat într-un IMS, şi ne-au dus direct la sediul Miliṭiei din Braşov. Şi acolo a început acelaşi calvar: zile întregi numai de bătăi şi torturi de tot felul.”
„Ca şi cum am fi fost un grup de beţivi”
„După ce am stat [acolo] fiecare câteva zile, ne transportau la Bucureşti, ne triau, practic acolo a fost, să zic aşa, o bază de selecṭie, în funcṭie de declaraṭii. Eu, cum eram în arest, am crezut că scap. M-au scos afară, dar am văzut pe holurile arestului cum eram legaṭi cu lanṭuri, cătuşe, mi s-au pus bile la picioare, ne-au urcat în dube şi ne-au dus la Bucureşti, la I.G.M. [Inspectoratul General al Miliţiei], cum era atunci, pe Rahovei, şi acolo au fost cele mai groaznice anchete. Acolo ni s-a hotărât, să zicem aşa, soarta; ni se schimbau încadrările, de la condamnare la moarte, la [închisoare] 25 de ani, la 18 ani… Era o formă de tortură psihică. Acolo n-am dormit nicio noapte, eram anchetaṭi 24 din 24 [de ore].
Ironic este că, după câteva zile, eu – cazul meu! – m-am hotărât să spun adevărul despre tot ce am făcut, iar în momentul ăla declaraṭiile [scrise] mi-au fost rupte şi mi-au zis: <Nu vei scrie acum [aşa ceva]…>, [ne-au tratat] exact ca şi cum am fi fost un grup de beṭivi, că am ṭipat şi înjurat conducerea întreprinderii! Deci, s-au schimbat total, cu 180º, să zic aşa, declaraṭiile. Au spus: <De-acuma nu mai scrieṭi nimic de Ceauşescu, de [lozinca] jos comunismul!, de…> Se încerca a se muşamaliza… au luat ei decizia asta, la un moment dat – am aflat ulterior – vă daṭi seama… <Dom’le, faceṭi un grup cât mai restrâns>, [a fost] ordinul lui Ceauşescu, <un grup cât mai restrâns cu cei care au intrat în sediile de partid şi de primărie şi îi condamnaṭi pentru huliganism şi pentru tulburarea liniştii publice, să fie mutaṭi din Braşov şi să-şi asume pagubele>.”
„Scuipam câinele în faţă…”
„Mi-aṭi spus că aveau şi câini lup, aṭi fost ameninṭaṭi cu ei, că vă muşcă, vă sfâşie…
Da, l-au pus pe câine în faṭa mea, i-au dat comanda <pază!> şi pe mine m-au pus într-un picior. Vă daṭi seama că nu mai puteam, iar când mă clătinam, câinele era gata să sară pe mine, dar… am riscat: scuipam câinele în faṭă, iar el când dădea cu laba [pe ochi], atunci schimbam piciorul. […] Torturile erau de tot felul, bătăile de joc şi umilinṭele erau la tot pasul. […] Ca să vă faceṭi aşa, o idee, în momentul când, după terminarea anchetei, am venit acasă, mama a strigat: <Hoṭii!>…
Nu v-a recunoscut…
Da, nu m-a recunoscut… şi nu e numai cazul meu, mai sunt colegi care… nu eram bătuṭi la faṭă, dar de la umeri în jos eram terminaṭi! […] [Mai era o cameră] la care ei spuneau <bicicleta>, era o cameră insalubră, în care curgea apă pe pereṭi, rece, umedă şi din tavan cobora o tijă, te băga printre… îṭi duceau umerii la spate şi te lăsau să anini acolo până la doi-trei centimetri până la podea. Şi vă daṭi seama că, din greutatea corpului, umerii se dislocau, era o durere cruntă! Deci, era greu să-ṭi revii… […]
A mai fost o fază, în momentul când mi-a zis: <Du-te şi împuşcă-l, că n-avem ce să facem cu nenorocitul ăsta!> M-au băgat într-o cameră cu patru pereṭi, o uşă şi deasupra era plasă, dăduseră pe jos cu sânge, asta vedeam atuncea. […] În momentul ăla am zis, bă, gata, deschide vizeta, intră unul cu puşca, apoi dă cu furtunul…”
„Anchetatori au fost mai mulṭi sau o singură persoană?
Nu, mai mulṭi, se schimbau la două-trei ore. De exemplu, îmi spunea… intra unul şi zicea: <Băi, ia uită-te, te găseşti în poze?>… Şi arătau poze [de la manifestaţie]. Dar în momentul când eu stăteam acolo, pe birou, să caut, să mă identific, ieşea afară şi intra altul: <Ce faci, mă, nenorocitule, tu umbli în acte, vrei să-ṭi rupi pozele?> şi mă lua la bătaie că de ce umblu în acte. După ce nu mai umblam în acte, ieşea afară, intra ălălalt: <Ce faci, mă sfidezi? Te-am rugat să te regăseşti în poze>. <Păi ştiṭi, a fost colegul dumneavoastră…> <Ce coleg, măi nenorocitule?> şi te lua la bătaie. Adică, bătăile astea de joc sau formele astea de umilire au fost la tot pasul. […] Mă bătea un anchetator… şi la un moment dat a sunat telefonul şi mi-a zis: <Uite, bă, nevastă-mea nu crede că-s la muncă. Ia vino încoace!> M-am apropiat de el şi a început să mă bată şi mai tare şi în momentul când se apleca spre mine, zicea: <Urlă, mă, urlă, să audă aia că-s la muncă! Că nu crede…> Vă daṭi seama că până şi familiile lor ştiau ce fac. […]
[Pe urmă] a avut loc procesul, un simulacru, în 30-40 de minute ne-a condamnat pe toṭi 61, de la 3 ani la 6 luni. […] Acolo ni s-a spus doar… ne-au întrebat: <Regretaṭi fapta?> <Da.> <Ai comis fapta?> <Da…> […] După care a urmat deportarea.”
[interviu de Octavian Silivestru, 2017]
