În istorie, însă aproximativ în aceeaşi perioadă, mai mulţi inventatori au realizat experimente menite să încerce să emită și să recepționeze cuvintele rostite. Dintre toţi aceştia, scoţianul Alexander Graham Bell a fost creditat drept inventatorul telefonului şi a primit brevetul de invenţie în anul 1876. Descoperirea sa va revoluţiona comunicarea la nivel mondial, înlesnind legăturile între indivizi, industrii ori guverne.
Marți, 2 august 2022, marcăm împlinirea a 100 de ani de la moartea marelui inginer și inventator scoțian.
* * * * *
Alexander Graham Bell s-a născut la 3 martie 1847, la Edinburgh, Scoţia, părinţii săi fiind Alexander Melville Bell și Eliza Grace Symonds Bell – mama sa având ea însăşi deficienţe de auz.
Alexander a mai avut doi fraţi, pe Melville James Bell și Edward Charles Bell, ambii având să moară de tuberculoză.
Sunetul şi vorbirea au subiecte principale încă din primii ani ai existenţei, atât tatăl, cât şi bunicul său fiind profesori de dicţie şi vorbire.
Părintele său și-a dedicat o mare parte din timp pentru crearea unui sistem de vorbire ”vizibil”, care permitea scrierea sunetelor din vorbire, prin care intenţiona să ajute oamenii fără auz să poată vorbi.
În acest context familial, Alexander Bell a încercat să realizeze modele de ureche şi corzi vocale cu scopul de a crea un dispozitiv mecanic de vorbire.
La vârsta de 12 ani, Bell a creat prima sa invenţie, un dispozitiv care separa grâul de coajă, care va fi oferit familiei celui mai bun prieten al inventatorului, care erau agricultori.
El a absolvit Royal High School, din Bath, Universitatea din Edinburgh şi University College London.
În anul 1861, profesorul german Johann Philipp Reis a descoperit un „aparat de vorbit la distanță” care funcționa, mulțumindu-se cu acesta și fără a căuta perfecționarea lui, iar la scurtă vreme, Elisha Gray și Antonio Meucci experimentează în SUA transmiterea sonoră prin cabluri electrice.
În anul 1870, familia Bell a emigrat în Canada, însă un an mai târziu, Alexander s-a mutat în SUA și, pornind de la cercetările tatălui său în domeniul vocii umane, a început să predea unor studenţi fără auz din Boston.
În anul 1873, Bell va fi numit profesor de Fiziologie Vocală şi Dicţie la Universitatea din Boston, unde a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, Mabel Hubbard, o studentă cu zece ani mai în tânără, care și-a pierdut complet auzul după ce s-a îmbolnăvit de scarlatină.
În acelaşi an, începe experimente proprii în transmiterea vorbirii, pornind de la primele sale descoperiri, alături de cunoştinţele lui în anatomie. Bell va lansa ipoteza că dacă undele sonore ar putea fi convertite în curent electric fluctuant, atunci curentul ar putea fi convertit în unde sonore identice cu cele originale la celălalt capăt al circuitului.
La 2 iunie 1875, Alexander Bell a lucrat împreună cu asistentul său Thomas A. Watson, întreaga zi, la testarea semnalelor electrice cu scopul de îmbunătăţire a telegrafului. Watson va relata, peste ani, ce s-a întâmplat în acea zi: ”Ne aflam în pod muncind la experimente cu entuziasm pe o piesă îmbunătăţită a aparatului. Pe la mijlocul după-amiezii repoziţionam discurile metalice ale receptorului, Bell într-o cameră apăsând discurile la ureche unul câte unul în timp ce eu îi trimiteam curentul intermitent din cealaltă cameră. Unul dintre discurile de la transmiţătorul meu a încetat să vibreze. L-am scos cu degetele pentru a-l reporni. (…) Am încercat să reajustez filetul (…) când am tresărit din cauza unui sunet puternic venit de la Bell, iar el a ieşit în grabă exaltat să vadă ce fac”.
Era ceea ce se chema ”transmiterea unui curent electric sub formă de sunet” dintr-o cameră în cealaltă, era ziua în care se demonstra principiul funcționării telefonului, numit atunci „un telegraf armonic” care va sta la originea tuturor viitoarelor sisteme de comunicaţii. Cu toate acestea, mulţi vor atribui invenţia telefonului descoperirii din anul 1861, a profesorului german Johann Philipp Reis.
Bell a depus documentele pentru brevetarea telefonului la 14 februarie 1876, cu doar câteva ore înainte ca inventatorul rival Elisha Gray să depună un aviz la Oficiul de Brevete din SUA prin care anunța că lucrează la o invenție similară. Trebuie spus că, mai târziu abia, s-a descoperit că aparatul descris de Gray ar fi funcționat corect, în timp ce aparatul patentat de Bell nu ar fi funcționat în varianta inițială.
Pe 7 martie 1876, Bell, în vârstă de 29 de ani, a primit primul brevet american pentru telefon.
După perfecţionarea acestei descoperiri, la 10 martie 1876, la trei zile de la primirea brevetului, avea loc prima convorbire telefonică, când inventatorul Alexander Graham Bell îi cerea asistentului său, care se afla în altă cameră, în laboratorul lor din Boston: „Mr. Watson, come Here. I want you.”
Bell s-a trezit, însă, la scurtă vreme, cu sute de procese din cauza brevetului său. Cinci dintre acestea au ajuns până la Curtea Supremă a SUA, care i-a dat dreptate lui Bell în cele din urmă, într-unul dintre cele mai lungi litigii privind brevetele de invenție din istoria americană.
La 9 iulie 1877 era înfiinţată prima companie de telefoane, „Bell Telephone Company”, iar la 18 octombrie 1892 avea loc prima legătură telefonică între Chicago şi New York.
Pe parcursul vieţii, Alexander Graham Bell va patenta nu mai puţin de 18 invenţii personale şi 12 realizate în colaborare, printre acestea şi o descoperire personală importantă, o metodă tehnică de prelucrare a limbajului pentru persoanele cu probleme de auz.
În 1880, cu circa un secol înainte de apariția telefoanelor mobile, Bell a inventat un telefon fără fir, care transmitea sunete prin raze de lumină, pe care l-a botezat „fotofon” (din cuvintele grecești pentru „lumină” și „sunet”), l-a brevetat și l-a descris drept „cea mai mare invenție pe care am făcut-o vreodată; mai mare decât telefonul.”
În 1890, Bell a început experimentele în domeniul aviației, dezvoltând zmeie gigantice controlate de la sol, culminând, în 1901, cu zmeul tetraedric, a cărui formă de patru laturi triunghiulare se va dovedi a fi ușoară, puternică și suficient de rigidă.
De-a lungul carierei sale remarcabile, Bell a primit numeroase premii şi distincţii: Membru al Academiei Americane de Arte și Științe (1883), Medalia Albert (1902), Medalia Elliott Cresson (1912), Medalia Hughes (1913), Medalia John Fritz, Medalia Edison (1914). Este membru în National Aviation Hall of Fame şi în National Inventors Hall of Fame din SUA şi în Canada’s Walk of Fame (2001).
A fost căsătorit cu Mabel Gardiner Hubbard (11 iulie 1877–2 august 1922), aşa cum aminteam, fiica hipoacuzică a unui partener de afaceri şi sponsor al său, având cu aceasta doi copii: Elsie May Grosvenor şi Marian Fairchild.
Alexander Graham Bell a murit la 2 august 1922, la vârsta de 75 de ani, la Baddek, Noua Scoţie.
În semn de omagiu, în timpul funeraliilor sale, serviciile telefonice din Statele Unite ale Americii şi-au întrerupt activitatea timp de un minut.
