„La 23 August 1944 am luptat în Batalionul Special de Pazã a Capitalei”
La 23 August 1944, în București se găseau cantonate numeroase unități militare germane. Pentru anihilarea acestor trupe s-au dat lupte grele în zona localului Prefecturii Ilfov de pe Splaiul Independeței (unde își avea sediul Misiunea Militară Germană pentru Armata Aerului), la Școala Superioară de Război (unde era Misiunea Gemană pentru Armata de Uscat), în cartierele Rahova, Cotroceni, Șerban Vodă. Printr-o judicioasă distribuire a forţelor şi a mijloacelor de luptă, Comandamentul Militar al Capitalei a reușit blocarea și atacarea simultană a focarelor de rezistență germană. Pentru a sprijini unitățile române aflate în Capitală, Inspectoratul General al Jandarmeriei a ordonat ca atacul să fie sprijinit și de subofițerii de jandarmi aflați în București. Așa că la aceste lupte a luat parte și subofițerul de jandarmi Ion Banu:
« La 1 ianuarie 1944, Inspectoratul General al Jandarmeriei a dispus ca o serie de subofiţeri de jandarmi, necãsãtoriţi, care se aflau în teritoriu, sã fie aduşi în Bucureşti, pentru a fi instruiţi ca sã meargã sã îi înlocuiascã pe cei din Uniunea Sovieticã, considerând cã aceia sunt foarte obosiţi şi trebuie înlocuiţi cu alţii mai tineri. Printre aceşti tineri care am primit ordin să mă prezint la Batalionul Special de Pazã a Capitalei m-am aflat şi eu. Am fost repartizat în comuna Vârteju. Acolo am stat în corturi pânã în noaptea de 23 / 24 august 1944. Seara de 23 august, pe la orele 21.00 -22.00, ne pomenim cã primim ordin sã intrãm imediat în activitate şi sã ne deplaseze cu tot echipamentul pe care îl aveam. Aveam armament foarte puţin – nişte puşti mitraliere şi arme ZB. Despre rãstunarea lui Antonescu am auzit la Radio în aceeaşi noapte. De la ofiţerii nostri am primit ştirea cã Antonescu este debarcat – nu arestat – şi urmeazã sã se schimbe total regimul. Nu era problema cã sã fie arestat! Atât ştiam: “Mareşalul Antonescu va fi schimbat!” Din comuna Vîrteju am fost luaţi şi aduşi pe jos cu douã companii din Batalionul Special de Pazã a Capitalei pânã la malul Dâmboviţei. În noaptea de 23 / 24 august. Noaptea am primit ordin sã ne instalãm în poziţii de tragere, în faţa Comandamentului de aviaţie german, pe malul Dâmboviţei. Ni s-a dat ordin ca sã ne pregãtim, sã ne facem adãposturi. Ce adãposturi sã-ţi pregãteşti? Pa malul apei era pãmântul uscat! Cu lopata aceea primitivã, lopata Lineman!… am început ca sã sãpãm şi noi, sã râcâim acolo, sã ne luãm poziţie de tragere chiar în faţa acestei clãdiri, unde se auzea zãngãnitul de arme…se înţelegea cã şi ei se pregãtesc sã înceapã sã tragã în unitatea noastrã, în ostaşii noştri.
Pe 24 august 1944, dimineaţa, pe la ora 4:30, din clãdirea Comandamentului Aviaţiei Germane au început să tragă primele rafale de arme automate.Noi aveam consemnul să tragem numai dacã nemții deschid focul. Noi nu aveam altã soluţie decât sã tragem într-un zid. Ei aveau vizibilitate şi au început sã tragã. Când au deschis primele rafale de mitralierã, au tras atât de intens şi atât de mult, încât copacii de pe malul Dâmboviţei erau pur şi simplu – fãrã sã exagerez – retezaţi ca de o unealtã mecanicã. Cum era şi normal, când au încetat ei ca sã mai tragã cu automatele, pentru cã s-au oprit un pic, atuncea am început sã tragem şi noi.
Noi, primele focuri le-am tras de avertisment, cã adicã şi noi avem armament şi putem sã opunem rezistenţã. Însã n-a durat mult. Noi am tras câteva rafale. Din plutonul meu, cel cu puşca mitralierã, s-a tras mai mult direct în zid şi prin geam. Oricum, nu cred cã am omorât nici un neamţ. Pe urmã au început nemții sã tragã foc cu foc. N-au mai tras cu mitralierele. Și ne lua foc cu foc, la fix. Din plutonul meu primul care a fost împuşcat a fost un sergent… parcă îl vãd cum s-a rostogolit şi s-a dus în apa murdarã a râului Dâmboviţa. Noi eram instruiţi! Când am vãzut cã omul de la puşca mitralierã, a cãzut, am fãcut un salt în sus, ca sã pun mâna pe puşca mitralierã. Cum am cãzut pe puşca mitralierã, am simţit cã un glonţ m-a lovit în şoldului stâng. În stânga mea un caporal m-a târât, m-a tras de picioare şi m-a dus sub malul de la Mihai Vodã. De acolo cu o motocicletă am fost dus la Spitalul Brâncovenesc la camera de gardã. Acolo erau extraordinar de mulţi rãniţi aduşi de pe front. Erau aduşi cu avionul, erau vai de capul lor… Erau fãrã mâini, rãniţi la cap… Eu am stat nepansat în camera de gardã pânã la ora 11:00. Prioritate aveau cei care erau mai grav. La ora 11:00 am fos dus la un salon unde am fost îngrijit de dl profesor dr. Rãdulescu. Ca să scoată glonțul am făcut trei operații, dar n-au reușit. Mi-au spus: „Lasã, cã rãmâi cu el, cã e poziţie bunã!” Am stat în Spitalul Brâncovenesc șase luni. Dupã șase luni de zile m-au clasat medical, gradul III de invaliditate. Am rămas cu o deplasare mai accentuatã a piciorului stâng mai spre stânga.
În urma ranei am fost clasat medical gradul III de invaliditate, cu menţiunea: „Scutit de instrucţie, marşuri şi servicii de noapte”. Și după douã luni de concediu medical, am început activitatea, dar numai la partea administrativã. N-am mai luat parte la front, la instrucţie, aşa cum fãceau ceilalţi ».
[Interviu realizat de Emilian Blînda, 1995]
