„La 23 August gornistul a sunat alarmă de luptă”
Înființată la 1 iulie 1938, „Școala de Agenți Poliție Focșani” și-a mutat reședința în garnizoana Drăgășani – Vâlcea și a luat denumirea de „Școala de Subofițeri Jandarmi Drăgășani”. Începând cu data de 25 iunie 1941, la Școala de Jandarmi s-au instruit două categorii de elevi: viitori ofițeri de poliție și viitori subofițeri de jandarmi. În aprilie 1944, școala, cu un efectiv de 995 elevi, a fost detașată la București cu misiunea de a păzi instituțiile evacuate din cauza bombardamentelor anglo – americane. La 23 August 1944, din ordinul Comandamentului Militar al Capitalei întregul efectiv al școlii a fost alarmat și a primit misiune de luptă în centrul Bucureștiului. În zilele de 25 – 27 august 1944, elevii Școlii de Subofițeri Jandarmi Drăgășani au participat la luptele de la Băneasa. Un sfert din elevi a căzut la datorie. Unul dintre elevii care au luptat la Băneasa a fost Ion Suciu.
« 23 August 1944 a fost într-o zi de miercuri. Miercurea noi aveam program administrativ pe care-l făceam sub controlul subofiţerilor, ofiţerii fiind plecaţi în oraş. Către ora 18:00 gornistul începe să sune. Noi ne uitam la ceas, credeam că sună masa de seară. Din contră! A sunat alarma de luptă. Ne-am luat echipamentul, raniţele, ne-am adunat pe platou unde ni s-a distribuit câte 50 cartuşe, muniţie de război. Absolut nu ştiam nimic ce se întâmplă. Între timp au venit şi ofiţerii și am plecat în pas alergător de la Ghencea până în Cişmigiu. Intrasem deja în război. Primisem muniţie de război; Școala de subofițeri jandarmi a făcut parte din rezerva Comandamentului Militar al Capitalei. Eram o mie de elevi – deci reprezentam cea mai puternică rezervă. Am intrat în Parcul Cişmigiu, unde am mai găsit două compănii de recruţi din Regimentul Jandarmi Pedeştri. Misiunea noastră a fost ca să închidem pătrunderea către Palatul Regal, Telefoane, Ministerul de Război. Deci să ne apărăm în acest parc şi să ducem acţiuni de luptă. Împotiva cui vom lupta? Nu am ştiut nimic! De-abia seara, după ora 22:00, am auzit din casele din jurul Cişmigiului Proclamaţia către Țară a regelui Mihai. Şi-atunci a început deruta. Fiindcă a fost o perioadă… nu ştiam ce se întâmplă, nu ştiam ce va fi a doua zi. Toată lumea se întreba: “Mâine ce va fi? Ce s-a întâmplat cu mareşalul Antonescu, care era comandantul nostru? Cine ne va comanda? Am rămas fără comandant!?” Deci erau nişte întrebări pe care ni le-am pus. Iar noaptea de 23/24 a fost pentru mine o noapte albă. Şi o noapte a întrebărilor. “Mâine ce va fi?” Ce-a fost “mâine”, să vă povestesc. Pe 24 august dimineaţa a fost linişte. Maşini circulau dintr-un sens într-altul. Ni s-a comunicat că am intrat în război împotriva nemţilor. Şi ne aşteptam să fim atacaţi. N-am făcut lucrări genistice în Cişmigiu. Erau copacii seculari… Nemţii şi-au dat seama că în Cişmigiu se găseşte o subunitate puternică. O rezervă a Comandamentului Militar al Capitalei. Şi către ora 10:00 s-a declanşat bombardamentul germanilor asupra Capitalei. Război, Palatul Regal…. toate clădirile din jurul Cişmigiului au fost lovite şi incendiate. Iar asupra noastră, asupra Cişmigiului s-au aruncat zeci de bombe. Dintre camarazii mei, dintre elevi au murit 15. Am avut 15 morți și 20 de răniţi spitalizaţi. Nu vă spun ce ţipete şi ce urlete! Eu eram în dispozitiv de luptă la ieşirea din Cişmigiu către [strada] Cobălcescu. La un moment dat, într-o pauză, lumea a început să ţipe, unii răniţi, alţii… Un camarad de-al meu fugea către ieşirea din Cişmigiu cu mâinile pe abdomen. O schijă l-a sfârtecat… Când l-am văzut că vine, am ieşit în calea lui, am ieşit în stradă să opresc o maşină. De sus a venit o maşină. Am încărcat arma, am tras două focuri. Mașina a oprit. L-am urcat în maşină şi l-am trimis la spital. N-a mai ajuns la spital, a murit. Am aflat după aceea. Am stat în Cişmigiu… Am mai fost bombardaţi între timp, dar nu aşa de puternic. N-am mai avut pierderi ».
[Interviu realizat de Silvia Iliescu, 1995]
