Motto: „Opera lui Virgil Ierunca simbolizează tot ce este mai bun şi mai nobil în cultura românească: primatul valorilor, pluralismul, refuzul xenofobiei, toleranţa, devotamentul pentru adevăr şi frumos. Spiritul lui Virgil Ierunca, omul care din exil, prin Radio Europa Liberă, prin revistele pe care le-a iniţiat, prin nenumărate alte contribuţii, prin întreaga sa operă, ramâne viu şi ne inspiră în demersul condamnării dictaturii comuniste şi a consecinţelor ei.” – Vladimir Tismăneanu
Marţi, 16 august, se împlinesc 102 de ani de la naşterea lui Virgil Ierunca, jurnalist, critic literar, scriitor și poet român, figură luminoasă a exilului românesc şi a luptei împotriva totalitarismului din ţară, un „sfânt laic”, cum a fost numit, un „părtător de cuvânt al celor care nu aveau voie să vorbească”.
Virgil Untaru, pe numele său real, s-a născut la 16 august 1920, la Lădeşti, judeţul Vâlcea, fiind fiul lui Dumitru Untaru şi al Mariei (născută Neagoie).
A urmat şcoala primară în satul natal, apoi studiile liceale la Liceul „Alexandru Lahovari” din Râmnicu-Vâlcea şi la Liceul „Spiru Haret” din Bucureşti.
În anul 1938, este admis la Universittatea din Bucureşti, iar în paralel cu studiile universitare, debutează jurnalistic, fiind redactor, începând cu anul 1939, la ziarul „Timpul”, una din cele mai importante publicaţii bucureştene din acea vreme, aflat sub conducerea lui Mircea Grigorescu.
Este unul dintre întemeietorii revistei „Albatros”, în care va publica sub pseudonimul Virgil Ierunca, însă publicaţia avea să fie desfiinţată în perioada regimulului antonescian, în 1942, din cauza tendinţelor democratice.
În anul 1943, obţine licenţa în litere şi filosofie la Universitatea din Bucureşti.
Între anii 1940 şi 1944, a colaborat la principalele reviste literare şi la săptămânalul „Vremea”, cu o rubrică intitulată „Caiete franceze”, în care îi prezintă pe scriitorii francezi din rezistenţa împotriva ocupaţiei naziste, iar din anul 1943, a semnat o rubrică asemănătoare în ziarul „Ecoul” şi a colaborat la revistele „Kalende”, „Preocupări literare”, „Revista Fundaţiilor Regale” şi „Fapta”.
În anul 1946, înfiinţează, alături de Ion Caraion, revista „Agora”, o publicaţie de cultură internaţională, care va fi şi ea interzisă, din cauza unui articol semnat de Titus Ştefănescu-Priboi intitulat „Echinox”, în care erau enumerate exemple de platitudine a gândirii prin pasaje din scrierile lui Stalin.
În decembrie 1946 primeşte o bursă a guvernului francez, care purta numele cunoscutului scriitor anticomunist Arthur Koestler, autorul cărţii „Zero şi Infinit”, alegând să trăiască, de aici înainte, în exil, stabilindu-se definitiv în Franţa.
Din cercul său de intelectuali de la Paris vor face parte nume ca Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Victor Brauner sau Paul Celan.
În perioada 1952 – 1975 este redactor cultural în cadrul emisiunilor pentru străinătate ale Radiodifuziunii Franceze („Cronica ideilor”) şi redactor politic al emisiunii în limba română.
În anul 1975, devine cercetător la Centrul Naţional de Cercetare Ştiinţifică (C.N.R.S.), secţia filosofie, şi colaborator al postului de radio „Europa Liberă”, la două emisiuni culturale: „Actualitatea Culturală Românească” şi „Povesta vorbei” (pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate).
Virgil Ierunca a avut un rol activ în denunţarea dictaturii comuniste din România, luând parte, ca secretar de redacţie, la apariţia ziarului „Uniunea Română”, editat la Paris de generalul Nicolae Rădescu, la care a colaborat şi Grigore Gafencu, fost ministru de externe al României şi figură luminoasă a exilului românesc.
Tot în exil, sub egida lui Mircea Eliade, Ierunca redactează, în anii 1948-1949, prima revistă românească de literatură, „Luceafărul”, aceasta fiind urmată de alte publicaţii: „Caiete de Dor” (1951-1957), „Fiinţă românească” (1963-1968), „România muncitoare”, „Limite”, „Ethos” (din anul 1973), însă va colabora activ şi la alte ziare şi reviste româneşti editate în exil, precum „Românul”, „Uniunea Română”, „America”, „Lumea liberă”. Scrie numeroase articole şi în revista „România”, organul Comitetului Naţional Român de la Washington, editat de Constantin Vişoianu.
Fragment din conferinţa lui Virgil Ierunca – „Bastilia”, difuzată în 3 iulie 1945, ora 20.18, în cadrul emisiunii „Ora Naţiunilor Unite. Ora Franţei”, la Radio România. Sursa: Arhiva Radio România
În mai multe publicaţii din exil, Ierunca a susţinut rubrica intitulată „Antologia ruşinii”, în care erau prezentaţi intelectuali din România aserviţi slugarnic regimului comunist.
În anul 1981 publică, în exil, volumul-document „Piteşti”, în care denunţă experienţa comunistă a terorii, folosită ca instrument de distrugere psihică.
Ceea ce s-a petrecut la închisoarea din Piteşti între anii 1949 şi 1952 reprezintă un moment aparte în înspăimântătorul „repertoriu” al ororilor concentraţionare ale secolului al XX-lea, iar Ierunca, a avut curajul să devină istoric al acestui infern, rememorând utilizarea sistematică a torturii, cu un sadism de neimaginat, a deţinuţilor de către alţi deţinuţi, după o idee a pedagogului sovietic Makarenko (1888 – 1939), specialist în delincvenţă juvenilă şi partizan al reeducării deţinuţilor tineri cu ajutorul deţinuţilor mai vechi, aflaţi pe „calea cea bună”, dar făcând parte din aceeaşi clasă de vârstă.
Va publica articole despre cultura românească în dicţionare şi enciclopedii apărute în Franţa şi Germania, precum „Literatura română”, în „Encyclopédie de la Pléiade” (Gallimard, Paris, 1957; ed. a II-a, 1968); „Literatura română”, în „Histoire générale des littératures” (Quillet, Paris, 1961); „Scriitori români”, în „Dictionnaire des Littératures” (Presses Universitaires de France, Paris, 1968); „Literatura română”, în „Lexicon der Weltliteratur im 20 Jahrhundert” (Freiburg, Basel, Wien, 1968); „Scriitori şi pictori români”, în „Dictionnaire du surréalisme et ses environs” (Office du Livre, Fribourg, 1982).
Volume publicate: „Loi, terreur et resistence en Roumanie”, (Paris, 1960), „Româneşte” (Fundaţia Regală Universitară Carol I, Paris, 1964 şi Editura Humanitas, Bucureşti, 1991; 2005), „Piteşti” (Editura Limite, Madrid, 1981 şi, sub titlul „Fenomenul Piteşti”, la Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, 1991 şi 2007), „Subiect şi predicat” (Editura Humanitas, Bucureşti, 1993), „Dimpotrivă”, (Editura Humanitas, 1994), „Semnul mirării” (Editura Humanitas, 1995), „Trecut-au anii. Fragmente de jurnal” (Editura Humanitas, 2000) şi „Poeme de exil” (Editura Humanitas, 2001).
Producţiile literare ale lui Virgil Ierunca figurează în mai multe antologii de poezie, printre care cea alcătuită de Vintilă Horia – „ Antologia poeţilor români în exil”, apărută în 1950.
El a fost căsătorit cu Monica Lovinescu, critic literar, o autoritate în materie de literatură română contemporană, o intelectuală română care și-a dedicat viața și opera luptei împotriva totalitarismului comunist.
În 24 septembrie 1999, preşedintele ţării la acea vreme, Emil Constantinescu semna decretul privind conferirea Ordinului naţional Steaua României în grad de Comandor doamnei Monica Lovinescu şi lui Virgil Ierunca, care reprezentau „un simbol al rezistenţei româneşti împotriva totalitarismului comunist”. Ordinul naţional Steaua României în grad de Comandor era acordat pentru „curajul şi tenacitatea cu care nu au încetat să lupte pentru valorile adevărului, culturii şi libertăţii”.
Pentru activitatea sa democrată şi anticomunistă, Ierunca a mai fost distins cu medalia „Iuliu Maniu”, iar pentru cea literară cu Diploma de Onoare a Academiei Româno-Americane de Artă şi Ştiinţă (1987).
De asemenea, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au primit, în anul 1999, Premiul Grupului pentru Dialog Social, „drept recunostinţă că au ţinut Jurnalul unor vremuri pe care le-am trăit fărăr să le putem comenta şi care, fără ei, ar fi rămas o simplă groapă comună a istoriei acoperită de tăcere şi uitare.’’
În anul 1994, biroul de la Paris al postului de radio Europa Liberă, bastion al luptei antitotalitare în anii comunismului din România, era desfiinţat, stârnind protestele a mii de ascultători din România.
Virgil Ierunca a fost membru în Comisia prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, care, în 2006, a emis un Raport privind perioada comunistă din ţara noastră.
Virgil Ierunca a trecut la cele veşnice la 28 septembrie 2006, la spitalul Tenon din Paris, la vârsta de 86 de ani, în urma unui atac cerebral.
În aprilie 2008, urnele cu cenușa Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca au fost aduse în România și depuse la Ateneul Român, unde a avut loc o ceremonie comemorativă. Înainte de a fi transportate spre Fălticeni, urnele au fost păstrate câteva săptămâni în „Casa Lovinescu”, apartament ce adăpostise cenaclul Sburătorul al tatălui Monicăi, Eugen Lovinescu.
În 2009, Editura Humanitas publica volumul „Antologia rușinii după Virgil Ierunca”, un demers moral al autorului de demascare a laşităţii intelectualităţii româneşti şi a servilismului ei faţă de politica partidului comunist şi unul sociologic, de consemnare a mecanismelor prin care un sistem totalitar a reuşit să-si subordoneze întreaga mişcare culturală.
Citiţi şi transcrierea unui fragment dintr-un interviu telefonic cu Virgil Ierunca, realizat la 17 septembrie 1998 de Octavian Silivestru, redactor la RADOR – Grupul de Istorie orală al Societăţii Române de Radiodifuziune, aici.
