,,24 august 1944: Te duci la Păuleşti și deschizi focul!”
Pentru apărarea instalațiilor petroliere din zona Ploiești, la 1 iunie 1942 românii au înființat Regimentul 7 AA. (Ploiești) și Regimentul 9 AA.(Câmpina) iar nemții au adus Divizia 5 AA. Actul de la 23 August a reprezentat o lovitură pentru armata germană care pierdea o importantă sursă de petrol. De aceea, nemții au hotărât să reziste în speranța că vor putea păstra petrolul românesc. Primul gesrt făcut de germani a fost să rețină pe miltarii români care se instruiau la bateriile de 105 mm. Apoi germanii au început să transfere depozitele din oraș către centrele de rezistență pe care le-au organizat la Păulești (8 km de Ploiești) în pădurile Buda și Filipești, la Crângu lui Bot și la Aerodromul Târgșor. În timpul ăsta multe baterii A.A. [antiaeriene] române au fost atacate și cucerite de infnteriști germani. La Câmpina, unde forțele germane erau puține, românii au devenit repede stăpâni pe situație. Pe 29 august, după încercări nereușite de a străpunge încercuirea și apropierea trupelor sovietice, germanii au început să se retragă. La 30 august a avut loc ultima acțiune de luptă a artileriștilor din Regimentul 7, care a luat cu asalt pădurea Păulești (unde se găseau 4-5000 germani). La aceste lupte a participat și căpitanul Valentin Gabrielescu.
„După ce am dezarmat pe artileriștii germani care aveau bateriile lângă noi [la Câmpina], m-am dus la general şi la Statul Major şi am spus: ,,Pe ăştia i-am dezarmat noi!” Că la Câmpina eram singur. La Ploieşti erau șaptezeci de baterii de artilerie antiaeriană. Nu-i glumă! Ei eram mai mulţi decât noi! Vorbesc… artileria antiaeriană. Vreau să precizez că unităţile de artilerie antiaeriană erau fixe. Adică tunurile erau puse pe platforme de beton. Fixe, ca să poată să aibă stabilitate. Deci ca să-l scoţi de acolo, să-l poţi mişca trebuia să-l scoţi din beton, să-l aduci pe nişte şasiuri, să-l tractezi cu nişte camioane. Şi nemții erau pe beton, şi noi eram pe beton! Deci eram ficşi. Noi ştiam poziţiile lor la metru, ei le știau pe ale noastre. Deci orice lovitură pe care o trăgeau ei în noi sau noi în ei … un dezastru! Și atunci i-am spus generalului [Constantin Vasiliu] Răşcanu: ,,Domnule general, dacă tragem aşa, unii în alţii, pe poziţii simple, facem un măcel!”. ,,Ştiu!” Şi aşa s-a întâmplat! La Ploieşti au tras unii în alţii şi s-au făcut terci! Românii cu nemţii! La Ploieşti noi eram mai mulţi, nemții aveau o singură baterie. ,,Ce facem cu ăştia?” ,,Păi ce propui, că eşti artilerist?” ,,Domnule general, uite ce propun! În gară la Câmpina sunt opt vagoane cu tunuri pentru artileria de câmp. Ăstea sunt mobile. Au roţi, deci le ducem oriunde. Ei nu ştiu unde suntem. Domnule general, le debarcăm, le încadrăm cu oameni din unitatea mea, formăm o unitate [de artilerie], îmi daţi camioane, le remorcăm şi mă duc oriunde e ordinul!” Şi aşa am făcut! Am luat oameni din artileria antiaeriană, noaptea am primit muniţie de la Târgovişte, peste Păduchiosu’… au venit camioane cu muniţie, că erau alte tunuri, erau tunuri de fabricaţie rusească capturate de noi și reparate la Braşov, şi acum mergeau la Constanţa la altă unitate de a noastră. Şi erau comandanţii de tunuri de la Constanţa. Şi i-am luat şi pe ei, bineînţeles. Ordin: ,,Te duci la Păuleşti!” Între timp, ruşii ajunseseră aproape de Ploieşti şi nemţii părăsiseră poziţiile lor, se grupaseră în zona nord Ploieşti – pădurea Păuleşti. Acolo nemțíi strânseseră toată artileria antiaeriană, plus ce a venit de pe front, tancuri, vânători de munte, răniţi. Se strânseseră într-un centru de rezistenţă. Trupele noastre i-au înconjurat. Şi generalul Rășcanu mi-a ordonat: ,,Ia-ţi unitatea dumitale, te duci la Băicoi şi te pui la dispoziţia colonelului cutare!…” Şi aşa am făcut! Aveam o unitate frumoasă: Tunurile erau ruseşti, reparate de români. Erau opt sergenţi comandanţi de tunuri din regimentul de la Constanţa. Ceilalţi soldaţi şi ofiţeri erau din unitatea mea de artilerie antiaeriană de la Câmpina. Eu eram ofiţer de artilerie, venisem de la artileria de câmp la artileria antiaeriană, deci știam meserie. Camioanele cu care le-am tractat erau camioane ruseşti. Dar de unde le aveam? Le-am capturat de la o coloană germană care se retrăgea prin Câmpina. Era o coloană cu îmbrăcăminte, cu alimente, cu bocanci… sub comanda unui bătrân ofiţer german care se retrăgea să se ducă acasă. Şi noi i-am oprit la Câmpina. Nu au opus rezistenţă. Șoferii erau voluntari ucraineni, tineri de 20 de ani, luaţi de nemţi de prin Ucraina şi puşi şoferi pe camioanele capturate tot de la ruşi. Şi aceste camioane le-am dus în curte la unitatea mea cu şoferi ruşi. Și am plecat la bătălie. Ne-am dus la Băicoi, am luat legătură cu colonelul cu care trebuia să iau legătura, am instalat acolo unitatea şi am început să tragem cu tunurile în nemţi. Nemţii trăgeau în pozițiile unde știau că sunt români. Românii nu mai trăgeau pentru că orice lovitură pe care o trăgeau primeau imediat alta în cap. Și apare unitatea căpitanului Gabrielescu, prin Băicoi, băgată prin nişte văioage, nu ştia nimeni unde suntem. Dar noi ştiam pozițiile germanilor. Şi a fost o bătălie… Nemții erau mult mai mulţi decât noi… în primul rând erau resturi de unităţi de toate armele…. tanchişti, vânători, infanterişti, artilerie antiaeriană, aveau şi un tren blindat cu tunuri de 150 mm …. calibru mare. Acest tren n-avea unde să se ducă. În sus, spre Câmpina calea ferată era blocată. Se plimba şi el pe calea ferată de la pădure până la stația Buda… era o linie care merge acolo… Şi am primit ordin să distrug trenul. Şi am făcut aşa! Noaptea am apropiat două tunuri de calea ferată, la 7-800 de metri. Cum s-a făcut ziuă, poc! în locomotiva blindată! Ce tun! Locomotiva s-a rupt, s-au spart cazanele. Trenul a murit. Oamenii au fugit prin pădurile de acolo. Am primit ordin să-l anihilez? L-am anihilat! Vreo trei zile au durat luptele. Și pe 27 sau 28 august… nu mai ţin minte…. nemţii care erau încercuiţi au încercat să iasă. Şi normal că au încercat să iasă spre nord, spre Slănic. Şoseaua spre Slănic era drept în faţa mea. Dar ei nu ştiau că există o unitate de artilerie acolo. Ei le ştiau pe ale lor. Şi pe ale noastre, care fuseseră acolo. Dimineaţa pe la patru au început să treacă, am auzit zgomot de tancuri. Trupele noastre, trupe de recruţi improvizate din rămăşiţele de pe frontul din Moldova au fost împrăştiate de tancurile nemţeşti. Eu nu am putut să fac nimic până nu s-a luminat. Şi au trecut o parte din ei. La ora 4.30 – 5.00 s-a luminat. Şi am văzut coloană germană, camion după camion, tanc după tanc, ieşind din pădurea Păuleşti prin bariera de cale ferată. Şanţ pe dreapta, şanţ pe stânga, deci trebuiau să treacă pe şosea, peste calea ferată. Eu nu eram departe, eram la patru kilometri. Şi când s-a luminat, dă-i! Tare! Și coloana germană s-a oprit! Cei care au scăpat au fost opriţi la Slănic. Ăştia au rămas în cerc. Şi apoi, în cursul acelei zile au ajuns primele unităţi ruseşti. Eu cu colonelul meu ne uitam la coloanele lor, kirghizi călare pe câte o javră de cal, pe căruţe, vai de mama lor. După ce s-a terminat lupta, eu m-am întors la Câmpina la unitatea mea! Şi am venit tot cu camioanele alea ruseşti, tot cu tunurile alea şi cu şoferii [ucrainieni] – erau vreo 12. Şoferii [ucrainieni] au rămas în unitate la mine. Le-am dat mâncare, i-am cazat acolo, într-o baracă – şi au mai trecut vreo două zile. Între timp ruşii umpluseră pământul. Ce poţi să faci în faţa puhoiului ăsta? Mai ales că eram aliaţi cu ei! Şi într-o zi, unul din șoferi [ucrainieni] a venit la mine şi zice: ,,Domnule căpitan… aveam băieţi care erau basarabeni care ştiau ruseşte… am venit să ne daţi drumul să ne duceţi la ai noştri.” ,,Duceţi-vă!” ,,Să ne daţi o hârtie că am luptat cu dumneavoastră contra nemţilor.” ,,Da, vă dăm.” Le-am dat. Au plecat. Peste vreo două zile, voiam să mă duc la Breaza, şi la ieşirea din Câmpina, unde le-am dat eu drumul să plece, erau toţi în şanţ morţi!”
[Interviu realizat de Mariana Conovici, 1999]
