“Dintr-un muncitor…. a ieşit la pensie colonel!”
Dintr-un muncitor….a ieşit la pensie colonel! Cum se avansa în armată în anii’ 50? Cum rămâneai în armată? Doar dacă aveai dosar bun, adică dacă aveai “origine sănătoasă”, muncitorească. După venirea la putere a guvernului Petru Groza a început politizarea în armată. În Ordinul general nr. 18 / 5 noiembrie 1946, emis de Inspectoratul General al Armatei pentru Educație, Cultură și Propagandă, se preciza la punctul 3 că “educația politico-socială a întregului personal din armată” este obligatorie. Și această “educație politică” a fost făcută de ofițertul politic introdus în structurile militare (armată, jandarmerie) după modelul sovietic. De obicei fără cultură sau pregătire, ofițerul politic a căpătat o putere foarte mare și, urmărind fidelitatea față de noul regim, aproba avansările sau cerea excluderea din structurile militare. Prin introducerea ofițerului politic în structurile militare s-a urmărit înlăturarea vechilor cadre (ofițeri și subofițeri) și înlocuirea cu elemente fidele noului regim. Un martor al acestor schimbări a fost Ion Banu – subofițer de jandarmi.
„În 1945 a început politizarea Armatei Române. Prima datã când am luat contact cu locţiitorul politic a fost în 1945, când aparțineam de Legiunea de Jandarmi C.F.R., cu sediul în faţa Gãrii de Nord. Eu fiind la partea sedentarã, administrativã, lucram la echipamente în barãcile din faţa Gãrii de Nord – la Legiunea de Jandarmi C.F.R. În subordinea mea aveam atelierul de croitorie și atelierul de cizmãrie. La aceste ateiere aveam trei ostaşi: unul era caporal, doi erau fruntaşi… Și, într-o dimineaţã, pe unul din ei îl găsesc cãpitan. Acum trebuia sã-l salut eu! Zic: „Ce-i cu tine, mãi, Pop?” Zice: „Ce sã fie? M-a chemat asearã, m-a luat cu o maşinã, m-a îmbrãcat cãpitan şi acum o sã plec la Cluj, sã mã instruiascã!” Aşa se fãceau atunci gradele! Comandant era pe atunci cel care astãzi este general locotenent Mihuleac. Ne-am pomenit cã ne cheamã în sala de festivitãţi, care era de fapt un fel de baracã căreia noi îi spuneam „Club”. Și ne-a prezentat pe primul locţiitor politic. Nu înţelegeam bine care este rolul acestui ins, venit acolo ca ofiţer! Locotenent sau sublocotenent! Era tânãr, în orice caz. Și ofiţerul politic ne-a spus: “Prima datorie pe care o am este ca în fiecare dimineaţã să vă adun şi să vă citeasc articoul de fond din Scânteia. Obligatoriu!” În fiecare dimineaţã ne citea articoul de fond din Scânteia! Și o datã pe sãptãmânã fãcea seminar cu noi, sã vadã ce am înţeles! Imaginaţi-vã cã n-a fost destul de uşor! Dupã vreo lunã de zile, sau mai mult, ne pomenim cã ne bagã limba rusã obligatorie! Și ne aduce un profesor, un tip foarte drãguţ ca fizic. Și venea de douã sau de trei ori pe sãptãmânã – nu-mi mai aduc aminte precis – şi ne preda limba rusã. Trebuia sã avem caiete, sã dãm extemporale! Asta în cadrul unitãţii! Pentru ostaşi – doar le citea ziarul Scânteia! Pentru cadre – noi trebuia sã învãţãm limba rusã. (…). Ofițerul politic nu fãceau nici un fel de represalii, dar te ţinea la index. Dacã avea posibilitatea sã-ţi punã vreo piedicã la avansare, sigur cã imediat el avea cuvântul suprem. Ofiţerul politic ajunsese ca la toate şedinţele sã fie la dreapta comandantului. De fapt locţiitorul politic avea ultimul cuvânt! El hotãra! Fac o parantezã! Aveam în casã un pat lucrat de un tâmplar de la Uzinele Griviţa Roşie, cu care eram vecin. Un om foarte de treabã. Într-o dimineaţã l-am întâlnit: era maior! Îmbrãcat în uniformã de la Ministerul Apãrãrii Naţionale. Și îl întreb: „Ce e, domnule, cu dumneata?” „Pãi, ştiţi, m-au chemat, m-au îmbrãcat şi acum am sã fac nişte cursuri…” Pe urmã aflu cã l-a numit comandant de comisariat unde a stat pânã la pensie. Destul de surprinzãtor, vã daţi seama! Era un om de treabã. Dar… dintr-un muncitor….a ieşit la pensie colonel! Așa se avansa pe atunci…. „
[Interviu realizat de Emilian Blînda, 1995]
