„Stând în adâncă tăcere, /Doi moşnegi, într-o celulă, /Şi cu feţele lor triste, /Fără zâmbetul la gură… /Mă întreabă profesorul: /“Măi, nea Ghiţă, ce să fie, /Mult o să mai ţie oare, /Mult mai stăm în puşcărie? /Iară eu, ca să-l mai mângâi /- Cei opt ani ne-apasă gândul – /<Lasă, dom’ profesor, că le vine şi lor rândul!” Aceste versuri l-au costat pe moş Calancea, „ţăranul-poet”, încă 15 ani de închisoare politică, în afară de cei opt pe care îi executa deja la Gherla pentru vederile sale anticomuniste. Poezia, spusă din gură în gură, a depăşit zidurile cenuşii ale închisorilor, a străbătut timpul şi a ajuns până la noi.
Au ajuns şi multe alte mărturii despre viaţa din zecile centre de exterminare care funcţionau în perioada 1945-1964 şi chiar şi mai târziu. Comunismul nu ar fi putut supravieţui fără represiune, iar cifrele rezultate din arhivele scrise arată că victimele directe ale acestei represiuni se ridică la aproape un milion de oameni. Fie că făcuseră parte din elita ţării ori că fuseseră refugiaţi ani de zile în pădurile Carpaţilor, fie că refuzaseră colectivizarea sau doar făcuseră comentarii la colţul străzii, toţi aceşti oameni au fost acuzaţi de „uneltire contra ordinii sociale” (articolul 209/1948, Codul Penal) şi încarceraţi în centre de exterminare – închisori sau lagăre de muncă forţată. Au suferit de foame, frig, nesomn, bătăi, umilinţe, dezumanizare, iar mulţi dintre ei nu au rezistat.
În săptămânile care urmează vă oferim o nouă serie de mărturii, dintre sutele păstrate în Arhiva de istorie orală Radio România, care vorbesc despre felul în care erau trataţi deţinuţii politic, despre viaţa lor de zi cu zi, despre întâmplări petrecute între zidurile mizere şi despre felul în care unii dintre ei au reuşit să supravieţuiască. Din nou, vom fi neobosiţi în a arăta nostalgicilor comunismului faţa întunecată a acestui regim politic, iar celor care nu l-au trăit să le înfăţişăm ororile sale.
