Context
Cofetărie de lux, restaurant, cafenea şi hotel, dar și loc de întâlnire zilnică a intelectualilor bucureşteni – ziarişti, scriitori, politicieni, oameni de afaceri -, aceasta era Casa Capșa. La Capşa se lua pulsul zilei, se aflau cele mai noi ştiri, zvonuri, cancanuri. Pe lângă aceste aspecte, ea devine, dintr-o prăvălie, o adevărată instituție, cu ecou și recunoaștere peste hotare.
A început în 1852, prin cofetăria La Doi Fraţi, aceștia fiind Anton şi Ştefan Capşa, nepoții unui cojocar macedo-român. Era situată peste drum de Biserica Zlătari, în fostul Han Damari. După puțin timp s-a mutat în casa Slătineanu, unde se află și în prezent.
Începe să crească treptat și durează până în 1871. O a doua cofetărie Capşa îşi începe activitatea în 1868, cu sprijinul și expertiza lui Grigore Capşa. Grigore Capşa fusese trimis să înveţe meserie la „Casa Boissier” din Franţa, iar priceperea lui i-a permis să prezinte produsele româneşti la Expoziţia din Paris. Numele firmei începe să fie cunoscut tot mai mult în țară și peste hotare, devenind un brand. Calitate pe care și-o păstrează şi în anii dintre cele două războaie mondiale. În anul 1873, Casa Capșa primește Marea Medalie la Expoziția Universală de la Viena, devenind apreciată și pe plan internațional. Obține în 1882 brevetul de furnizor al casei Principelui Milan Orbenovici al Serbiei, iar în 1908 devine furnizorul Principelui Ferdinand al Bulgariei.
Capșa crește fulminant din anul 1886, când Grigore Capșa dezvoltă afacerea cu un hotel și o cafenea. Brandul devine locul oficial de întâlnire a personalităților din politică, gazetărie, artă și cultură. Grigore Capșa a fost cel care a înlocuit izul oriental cu parfumul occidental, cel care a făcut pentru București trecerea de la baclava și sarailie – la specialități de cofetărie și bombonerie. Într-un meniu tipărit, cu antetul „Capșa”, se arată că la banchetul din 2 iunie 1878 (care a avut loc la Teatrul Național), oferit de „amicii literaturii” în onoarea poetului Vasile Alecsandri, după obținerea premiului de la Montpellier pentru poemul „Cântecul gintei latine”, la „desserts” s-au servit „fruit frais, fours glacés, bonbons”. Și, nota bene, în fața lui Alecsandri a fost pusă o „uriașă liră din patiserie”, ca simbol al poeziei.
Capșa, o emblemă a Bucureștiului
În momentul în care a Bucureștiul a fost ocupat de forțele militare ale puterilor centrale, soldații ocupanți s-au repezit la Capșa.
La Casa Capșa erau organizate fastuoase dineuri în perioada interbelică. În 1920, la invitația Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, sosea în București celebrul mareșal francez Joseph Jacques Césaire Joffre. Cofetarul Grigore Capșa, deja furnizor al Casei Regale, a creat în cinstea mareșalului o prăjitura de ciocolată de formă cilindrică, imitând caschetele militare franceze. Și pentru că mareșalul Joffre suferea de diabet, maestrul cofetar cu studii la Paris a inventat o prajitură fără riscuri pentru oaspete. Prăjitura a primit numele “Joffre” și a făcut imediat înconjurul lumii, fiind preluată de bucătăria franceză, din a cărei tradiție fusese totuși inspirată. Ca un element deosebit, este de remarcat faptul că de existența Casei Capșa este legată aducerea la București în premieră de bomboniere, cartonaje, cutii, cornete, bomboane fondante, ouă de ciocolată sau caramele englezești. Iar pentru amatorii de băuturi exotice, a căror servire era obișnuită în cofetăriile vremii, nu trebuie trecut cu vederea faptul că la Capșa a fost importată „Zâna verde”, adică absintul.
Pe lângă înaltele standarde profesionale, Capșa ”dădea ora exactă” pentru lumea artistică bucureșteană. Supranumită “cafeneaua scriitorilor și artiștilor”, din Capșa pornise ideea că un scriitor nu era scriitor dacă nu frecventa Capșa. Virgil Carianopol spunea: “Ca să devii scriitor, trebuia să obții botezul Capșei, care, fără nicio firmă literară, era totuși redacția redacțiilor, nodul gordian al trecerii spre nemurire”. Alături de scriitori, jurnaliști ai vremii și-au mutat “birourile” la Capșa, care găzduia directori de sală aduși din Franța. De-a lungul pereților interiori existau canapele plușate cu mese din lemn lustruite și scrumiere dreptunghiulare, adânci, din tablă. În lucrarea sa, Mateiu Caragiale a povestit despre popasul său la Capșa: „Cum nu gustai nimic de seara trecută și simțeam că mă ajunge oboseala, intrai la Capșa să mă întremez cu o cafea și un kirsch”.
Tudor Arghezi puncta și el despre Capșa: “Este singurul local intelectual de pe Calea Victoriei”. Poetul Ion Barbu (pe numele real Dan Barbilian) deschidea Capșa încă de la ora 8:00 dimineața, la cafea, și rămânea acolo, ca la birou, aproape toată ziua. Apăreau, pe rând: criticul Șerban Cioculescu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Ionel și Păstorel Teodoreanu, Camil Petrescu, Zaharia Stancu, Ion Minulescu și alții.
Ion Barbu era mare amator de cafea filtru concentrată și avea masa lui, în centru. Într-o zi, enervat, a scris în condica de reclamaţii, după ce a țipat la chelner: „N-am să mai calc în această speluncă”.
După plecarea lui Barbu, Şerban Cioculescu i-a cerut unui piccolo să-i arate condica. „Ştiu de ce îmi cereţi condica. Vreţi să citiţi ce-a scris dr. prof. Barbilian, nu-i aşa?”, spune chelnerul. „Aşa e”, răspunde Cioculescu. „Camil Petrescu, la ora 9 jumătate precis, îşi ia cafeaua cu lapte, dar totdeauna este supărat că i se aduce cu frişcă, cu toate că el a spus fiecărui chelner că fără frişcă”. (Emil Manu, în „Cafeneaua Literară”, Ed. Saeculum I. O., 1997)
Tachinările între mesenii artiști erau prezente în dialogurile de la Capşa. Într-o zi, când Tudor Muşatescu era în plin avânt de cursivitate verbală, una dintre tinerele poete îi spune: „Vai, maestre, teribil de spiritual mai eşti! Nici nu ştii cât ne-am distrat. Lângă dumneata mai prindem şi noi niţel duh”. Răspunsul dramaturgului: „N-aveţi nicio grijă, doamnă, nu se ia”.
Pentru că Grigore Capşa era membru al Partidului Conservator, clienţii fideli erau bătrânii boieri conservatori şi cei mai importanţi membri ai Parlamentului. Așa încât și ziariştii cei mai importanţi veneau să găsească subiecte de actualitate politică. „Aici se puneau la cale marile campanii de presă, farsele homerice făcute adversarilor, aici se strecurau insinuările perfide şi sugestiile pentru Coroană”, se scria în ziarul „Curentul” în 16 iunie 1944.
În saloanele restaurantului Capşa, după reprezentaţiile teatrale şi terminarea balurilor, o bună parte din protipendada bucureşteană venea aici să supeze. „În salonaşele de la Capşa a râs Reichemberg cea cu dinţii de mărgăritar, Cleo de Merode, iubita lui Leopold al II-lea, Jane Hading sau cei mai frumoşi umeri ai Franţei, dar şi Cora Laparcerie, Blanche Toutain, Sarah Bernhardt”, scrie George Potra în „Din Bucureştii de ieri”. Capşa avea şi „jurnalistul” ei, Lambru, care-şi avea sediul permanent pe pragul ferestrei dinspre Calea Victoriei. El procura la cerere ziare tuturor. Virgilică era un alt obişnuit al Casei. Stătea vara pe trotuar, iarna într-un colţ al cafenelei. Pentru că avea o deficienţă mintală, unii dintre scriitori îi dădeau bacşiş şi-l trimiteau să sâcâie vreun confrate. Drept răspuns, acesta primea o palmă, iar uneori un bacşiş ca să ducă înjurătura înapoi. Virgilică avea taxe: pentru 1 leu, te saluta; pentru 2 lei, te saluta şi spunea mulţumesc; pentru 3 lei, înjura la cerere; pentru 4 lei, lua de guşă pe un scriitor foarte onorabil; iar pentru 5 lei, săruta o femeia ce trecea pe Calea Victoriei”, scrie George Potra – „Din Bucureștii de ieri”, Editura Științifică și Enciclopedică, 1990.
Nicolae Crevedia, tatăl lui Eugen Barbu, a lansat un celebru catren: „La Capşa, unde vin toţi seniorii/ Local cu două mari despărţituri:/ Într-una se mănâncă prăjituri, / Într-una se mănâncă scriitorii”.
Impunerea regimului comunist (30 decembrie 1947) şi naţionalizările din 1948 au pus capăt şi activităţii Casei Capşa ca întreprindere privată. Ea este confiscată în anul 1950.
Cu o existenţă de aproape 100 de ani, s-ar putea crede că în urmă a rămas arhivă de proporţii. În realitate, există mai multe referiri decât documente, în proza și presa acelor vremuri. La Arhivele Naţionale Istorice Centrale, la cele ale Municipiului Bucureşti şi la Biblioteca Academiei Române, documentele referitoare la „Casa Capşa“ sunt relativ puţine.
Maria Magdalena Ioniţă a realizat monografia ”Casa şi Familia Capşa în România modernă 1852-1950”, într-o prezentare editorială de înaltă clasă (Ediţia a 2-a, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2010, 288 p. cu peste 260 ilustraţii, plus un tabel genealogic).
Din păcate, arhiva Casei Capşa a fost împrăştiată şi pierdută, ca şi tot inventarul de specialitate, la confiscarea ei de către regimul democrat popular, în 1949-1950.
În 1975 clădirea a fost restaurată și s-au redeschis hotelul, restaurantul și cofetăria, cafeneaua redevenind un loc de întâlnire al scriitorilor și universitarilor. După 1990 a redevenit proprietate privată, vechiul nume i-a fost redat și a cunoscut o nouă restaurare. Faima Casei Capșa a apus însă, odată cu rețetele originale și cu atmosfera boemă. Mai poate fi găsit însă desertul Joffre, inventat în cinstea mareşalului Josepf Jacques Césaire Joffre.
Autor: Alexandru Balaci
Bibliografie:
http://www.istoriesicivilizatie.ro/casa-si-familia-capsa/
https://historia.ro/sectiune/actualitate/cum-se-injurau-scriitorii-la-casa-capsa-585671.html
https://www.capsa.ro/istoric.html
https://ro.wikipedia.org/wiki/Casa_Cap%C8%99a
Literatură
Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, Editura Cartea Românească, București, 1929.
Lucrări științifice
Vlaicu Bârna, Între Capșa și Corso, Editura Polirom, București, 2014.
RADOR – 20 septembrie
