1948-1949: Republica Populară Română îşi formează instituţiile de represiune, după modelul sovietic • 30 august 1948: se înfiinţează Direcţia Generală a Securităţii Poporului, având ca scop „Apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii RPR contra uneltirilor duşmanului din interior şi exterior” • 1948: se pune la punct legislaţia represivă • întotdeauna, în perioadele premergătoare arestărilor vârfurilor politice şi administrative ale României antebelice, comuniştii aduc modificări prevederilor Codului Penal (1948, 1949, 1953, 1957) • instrumentul îndreptat împotriva duşmanilor comunismului este articolul 209 din Codul Penal care incriminează „uneltirea contra ordinii sociale” • 1949: Direcţia Generală a Penitenciarelor este trecută în subordinea Ministerului de Interne • 1951: se înfiinţează coloniile şi unităţile de muncă forţată.
Jilava era o închisoare de tranzit. Între 1948-1964, cei mai mulţi dintre „deţinuţii contrarevoluţionari” au trecut pe aici pentru o vreme, fie că erau în aşteptarea procesului, fie că erau duşi spre alte închisori sau lagăre de muncă. Situat la 10 km de Bucureşti, spre sud, Jilava fusese fort (construit în vremea lui Carol I pentru apărare) şi închisoare militară. În aprilie 1948 a devenit penitenciar civil în subordinea Ministerului de Interne şi avea să funcţioneze astfel inclusiv la Revoluţia din decembrie 1989.
Ion Fuică a fost arestat în 1948 pe când era student la Litere şi dus la Jilava. Între timp, a fost condamnat la patru ani închisoare pentru colaborare cu un grup de rezistenţă anticomunistă din Vrancea. După proces a fost adus înapoi, în aşteptarea repartizării la o altă închisoare. Iată ce povesteşte despre perioada de început a funcţionării Fortului 13 ca închisoare civilă.
„Era foamete, pur şi simplu!”
„Jilava asta era fort militar şi ăştia au amenajat…. îţi închipui că unde erau locuri pentru tunuri şi nu ştiu ce, erau nişte ziduri… masive, aşa, cu igrasie, dar între timp ăştia mai ridicaseră zidăria aia cu sârme şi cu tot soiul de parmaclâcuri (!), din alea, turnuri din alea [de pază]. Şi lumina era puţin cam… atunci când era soare şi [ne scoteau], noi aveam întotdeauna o senzaţie, când ne scoteau afară, aşa… ne incomoda [lumina], adică erai, cum se spune, ţinut la beci. […]
Hrana era… era foamete, pur şi simplu! [Aveam doar] zeamă, nici măcar… un polonic din ăla în care uneori dădeau aşa-zisa fasole […] şi nu o dădeau întotdeauna, aia era, cum să zic eu?… era ziua de mare [belşug]… Şi dimineaţa, un aşa-numit turtoi: mălai copt, tăiat, pus pe tavă şi pe un fel de zahăr ars sau aşa ceva, nu ştiu, o fiertură, părea zahăr ars, aşa ceva. Asta era gustarea. La prânz venea zeama asta, mai târziu altă zemăraie. Foamete, de nu mai zic! Şi un sfert dintr-o pâine mare, cam 250 grame erau. Pâinea era… […] Erau unii care şi-o împărţeau şi nu o mâncau pe ziua respectivă, sfertul ăla şi-l puneau bine… aveau, cam aşa [bucata], mai mare ca bricheta asta, şi economiseau. Alţii erau <bancherii> care aveau în desăguţa lor, acolo, [bucăţi de pâine adunate], că le puneau în batiste, cămăşi… făceau rezerve, [acelea] deveniseră pesmet curat. Şi ăştia erau <bogătaşii>, ca să zic aşa. Fiecare cu spiritul lui de economie, de conservare, dar era ridicol, în fond. Şi eu la fel, nu o mâncam toată, mai lăsam pentru seara, dar seara se termina, nu o mai lăsam pe a doua zi. Dar foamea… asta a fost una dintre primele [senzaţii].
Administraţia, foarte <cumsecade>: nu aveam pachete, decât o anumită categorie, dar ăia erau izolaţi de noi, nu ştiu ce erau ăştia, mi se pare că tot dintre ai lor, sau care… mă rog… ăştia aveau regim aparte, altă mâncare, îi şi ţinea afară mai mult. Ce să zic?!…”
O atmosferă mai destinsă
„În primele luni, august, [a fost] aşa, un fel de voioşie. Ne organizasem [în celulă], un medic ne vorbea despre probleme de medicină sau de anatomie, un avocat despre nu ştiu ce, un economist de cum ar fi şi cum trebuie… Printre noi, acolo, era şi un fost general de jandarmi – colonel, mă rog, el spunea că este general, dar în realitate fusese colonel, noi eram copilandri, relativ, faţă de ăştia care erau oameni în vârstă, oameni cu un trecut, într-adevăr – şi ăla povestea despre poliţie şi ce mâncau ei. […]
Noi ne aşteptam ori să ne împuşte, ori ne ţine cât ne ţine şi [apoi] ne curăţă, că nu ştiam cum lucrează, ori ne duc în Rusia, cine ştie prin ce stepe pe-acolo, pe la lagăre – că asta ştiam, ştiam de la prizonierii ruşi din timpul războiului… Şi ne trecea vremea, eram relativ veseli, mă rog, atâta că ne mai gândeam pe-acasă. Cei mai mulţi, cu americanii [sperau că fac război şi ne salvează]… eu eram mai sceptic, să zic, mai raţional: domnule, de aici nu mai ies, este imposibil! Război nu vedeam, ziare nu aveai, dar mai apărea un gardian care ne mai aducea câte o… nu un ziar, câte o foaie, aşa, ruptă, şi se făcea că… [o pierde].
Îmi amintesc că în preajma sărbătorilor de iarnă, de Crăciun, au lăsat uşile deschise, s-au văzut [cei care se cunoşteau], că unul era la celula cutare, altul era… s-au întâlnit, s-au pupat, au discutat, cântau. Nu mai zic că aveam preoţi printre noi şi dimineaţa începeam cu o rugăciune… mai profund religioşi nici la mănăstire nu cred că erau! Slujbă dimineaţa, rugăciune la masă, seara la fel. Povesteam, unii, alţii. […] Eu începusem [să le ţin] cursul de istorie a filosofiei şi începusem cu presocraticii, ca să o iau cronologic. Pe urmă mai povesteam o piesă de teatru, mă rog, mai diversificam… Cei care ştiau poezii [le spuneau] […] şi ce era interesant, că deveneau realmente talentaţi în arta dramatică. Sau fiindcă noi eram setoşi de… ni se părea că recită bine. Îmi amintesc un băiat, care s-a stins, aşa de frumos recita el [atunci], Stelele-n cer. Splendoare! Parcă simţeam altfel pe Eminescu!”
La priciuri
„[După proces] ne-am întors la Jilava şi ne-au băgat acuma într-o celulă mare, cu mulţi. Jos un rând de aşa-zise paturi, sus, se numeau <priciuri> – nişte scânduri pe o bază, aşa, şi un fel de… material din ăsta, din câlţi, pe post de saltea. Era tare, dar nu [îmi păsa], mai ales la vârsta aia, nu… Iar la cap puneai hainele sau ce aveai acolo în chip de căpătâi. Asta era… Însă, înghesuială atât de mare că atunci când vroiai să te odihneşti, dacă unul se întorcea pe dreapta trebuia tot rândul să meargă pe dreapta. Noroc că ne-a venit mintea la cap, care a fost acolo mai isteţ, [a zis]: <Stai, bă, facem cu rândul, nu dormim toţi odată…> Şi în felul ăsta puteai să dormi mai liniştit, să mai întinzi din picioare sau să le strângi. În schimb, cântece… cântau, nu mai zic, Gaudeamus era la mare cinste.”
[Interviu de Lavinia Ivaşcu, 2000]
