Până în 1949 deţinuţii politic beneficiază de toate drepturile prevăzute în regulamentul pentru organizarea penitenciarelor • 1949-1955: celor condamnaţi pentru „acţiuni contrarevoluţionare” le sunt interzise (pe baza unor ordine verbale emise de DGP) dreptul la vorbitor, pachet şi corespondenţă cu familia • după 1955 restricţiile se menţin, de astă dată pe baza unui ordin scris, emis în 19 aprilie.
La sosirea la Jilava, deţinuţii treceau printr-un „tunel” de gardieni cu bâte, cozi de cazmale, vine de bou, bastoane de cauciuc şi primeau prima bătaie. Apoi intrau în camera de percheziţie în care erau căutaţi peste tot, până şi în căptuşeala hainelor. Urma percheziţia corporală, extrem de umilitoare, după care erau duşi în camerele aglomerate, cu zeci de persoane care dormeau în paturi suprapuse (priciuri) şi foloseau o tinetă ce făcea aerul aproape irespirabil. În mai 1949, după o încercare nereuşită de evadare, conducerea închisorii s-a schimbat: maiorul Nicolae Moromete (supranumit Maromet, „bestia cu chip de om”) l-a înlocuit pe Loghin Berezovschi, prilej cu care regimul de detenţie s-a înăsprit.
Gelu Gheorghiu, student la Politehnică, făcuse parte dintr-o mişcare anticomunistă ce avea contacte cu alte grupuri din ţară. Arestat în 1948, a fost dus la Jilava unde a stat în toată perioada lungilor anchete (mai mult de doi ani) în urma cărora avea să fie condamnat la opt ani de închisoare.
„La Jilava, la ora aia, era o atmosferă mai omenească, mai demnă. Era unul, Berezovschi, un director, care a intrat apoi la puşcărie şi el, care era om de treabă…
Dar Maromet…?
Vaai! Când vine, după aia, Maromet, e o diferenţă, aşa… Plus că [până atunci] ne lăsa, ne dădea voie dacă aveam bani [să ne cumpărăm mâncare]… era undeva, o cantină. Banii ăştia ai mei au fost o bucurie pentru două celule întregi, că tot ce se cumpăra, se împărţea… m-au trimis la celula 23, alături de noi era celula 24, acolo era generalul Zaharia, cu o mână pierdută în război. […] Atmosfera era, în orice caz, mai omenească. Tot mizerie era, tot… se dormea pe prici… la spălat nu ştiu dacă am fost vreodată în câteva luni cât am stat. Se făcea cu rândul, mâncarea era mizerabilă, dar îţi dădea voie să mai iei [ceva], la unii le lăsa chiar şi familiile să vină, să le aducă pachet, adică [Berezovschi] ţinea un regim cum era normal să se ţină la închisoare. […]
WC-ul… la început nu era tinetă şi ne scotea pe rând – era şi un mod de a ieşi puţin la aer – ne scotea sus, deasupra. Nu ştiu dacă ştiţi, Jilava e toată sub pământ, nu vezi cerul deloc! De jur împrejur, unde sunt nişte cazemate făcute de Carol I contra eventualului atac dinspre sud, iar de jur împrejur este un spaţiu aşa, de vreo 4-5 metri, în care se umblă, se circulă. Restul, totul închis. Interiorul nu-l mai prezint, că l-au prezentat atâţia. La Reduit, acolo, era o nenorocire!…
Aici, de exemplu, pe mijloc, unde erau tunuri sau afeturi sau nu ştiu ce, erau nişte încăperi sinistre, aşa, lungi, nu aveau decât un geam în partea asta; bineînţeles, geamurile nu erau acoperite… Ei, am zis la un moment dat să încercăm să evadăm – cum sunt tinerii, ştii? Într-o zi am deznodat [sârma] aia, am făcut o chestie, am zis: <Nu mai iese nimeni, că s-a umblat la sârma aia…> […]
[Pe urmă] au venit, m-au luat sus, erau patru în jurul meu. <Ia zi ce nu ne-ai spus tu nouă!> Domnule, nici nu au mai stat de vorbă, nimic!… <Las’ c-ai să vorbeşti!> M-au legat cu picioarele în sus, o rangă de metal aicea, unul te ţine cu picioarele în sus, <Ia zi, apostole, cum e?> Şi dă-i, şi dă-i, şi dă-i! <Zi, măi, cu cine ai fost!> <N-am fost, nu ştiu…> Domnule, ştii ce e nenorocire la bătaia asta la tălpi? Se transmite prin sistemul osos, pesemne. Ei, bineînţeles, mai am un rău: că nu reuşesc să leşin niciodată! […] Mi-au tras în seara aia două serii de… când am plecat de acolo nu puteam să merg, am ieşit aşa afară şi a venit unul, Dulgheru, şi cu încă unul, zice: <Măi, ce umbli aşa de fudul?> <Am nişte cuie în bocanci>. <Aaa, cum, măi?… Ei, lasă că ai tu şi lucruri mai rele decât cuiele în bocanci!>…”
[Interviu de Lavinia Ivaşcu, 2000]
