Jilava
1948-1964: regimul de detenţie de la Jilava este de exterminare a deţinuţilor politici • bătaia, tortura, înfometarea şi o asistenţă medicală precară sunt permanente • 1949-1952: este instalat la conducerea închisorii Nicolae Moromete care încurajează şi patronează abuzurile • introducând informatori în toate celulele, află că deţinuţii vorbesc despre eventuala venire a americanilor să îi salveze • 15 decembrie 1950, noaptea: comandantul Moromete şi gardianul Ivănică îi torturează suplimentar pe toţi cei care îşi manifestaseră speranţa ajutorului străin.
11 luni a stat Nicolae Dascălu la Jilava (1950-1951), în tranzit spre alte închisori. În acest răstimp, a fost judecat pentru activitatea pe care a desfăşurat-o într-o organizaţie anticomunistă de elevi. În lotul în care a fost inclus la proces, cei 36 de arestaţi au primit în total 500 de ani de pedeapsă pentru „uneltire contra ordinii sociale”. Apoi, autorităţile comuniste le-au oferit, lui şi celorlalţi adolescenţi, o tristă şi chinuitoare experienţă de viaţă.
„Magii”. „ Numărătoarea”
„Spre primăvară, înspre primăvara anului ’51 au venit în închisoare aşa-zişii <magi>. <Magii> erau personalităţi politice – şi nu numai – care au fost arestaţi fără să-i judece, i-au condamnat administrativ 50 şi 60 de luni şi apoi i-au adus la Peninsula. Ăstora le-a zis <magi> fiindcă de fapt nu puteau merge nesprijiniţi, atât de slabi erau! Şi în vârstă, erau oameni în vârstă. […]
În Jilava am stat aproape în toate celulele Reduitului şi cele de la Secret. […] Înainte de a ne duce la judecată, ne-au dus la celula 13 bis, care nu mai era în Reduit, era în altă parte a Reduitului, în aşa numitul Secret. Acolo eram 124 într-o celulă de 5 metri pe 4 metri. Condiţiile au fost îngrozitoare! De ce zic îngrozitoare, fiindcă numărătoarea se făcea afară, după ce ne scotea din celulă în culoar. Şi [iată] cum decurgea treaba: după 6 seara se dădea stingerea. Înainte de a se da stingerea, venea unul care zicea: <Toată lumea afară, pentru numărătoare!>, că eram prea mulţi în cameră, nu se putea să ne numere. Şi atunci veneau câte patru miliţieni, fiecare cu câte un băţ în mână şi trebuia să treci printre ei ca să intri în cameră. Şi asta era <numărătoarea>, o bătaie cruntă, în fiecare seară primeam cel puţin patru ciomege, patru cozi de mătură.”
Pâinea ca mijloc de schimb
„[În celulă] au existat cândva geamuri, dar acum erau bătute scânduri, acoperite… Iluminatul celulei se făcea cu un bec care era pur şi simplu agăţat de tavan, direct de sârme. Şi în rest, totul se făcea pe întuneric. […]
Mâncarea era execrabilă! […] Ce se mânca? Arpacaş! […] Era aproape permanent, rareori se mai dădea câte o mâncare de fasole. Şi se dădea dimineaţa terci. Pe la 10-10.30 îţi dădea un sfert de pâine pentru toată ziua sau o bucată de mămăligă. Şi foarte mulţi nu rezistau, imediat ce venea pâinea o mâncau, deşi ea trebuia tăiată în trei bucăţi, ca să ai dimineaţă, la prânz şi seara. Era o întreagă tevatură. Întâi, că pâinea era etalonul… etalonul lucrurilor, dacă vreţi! Ea folosea ca mijloc de schimb, fiindcă existau şi schimburi, unele foarte dese. […] Erau oameni talentaţi care ştiau să facă… să cioplească în os, ştiau să împletească un basc, o cipilică, <cipilici> se chemau [un fel de bascuride pus pe cap]… Şi atunci cineva care voia să-şi facă o cipilică – fiindcă era curent – plătea pe unul cu pâine. O cipilică de-asta costa două treimi [din bucata] de pâine. Dacă pâinea aia se împărţea în trei, îi dădeai lu’ ăla două bucăţi, ca să-ţi facă o cipilică.
Dar din ce materiale le făceau? Andrelele…
Păi da, andrelele le făceau din scândură. S-au făcut tot felul de mijloace… din lemn! Scândura pe care dormeam, desprindea din ea o fâşie cu ajutorul unei linguri, al unui cuţit, dintr-un cui sau eu ştiu, ei bine, o frecau, o ciopleau până… ieşea o andrea!
Şi materialele?
Materialele erau din vesta pe care o aveai, sau eu ştiu, ciorapi din lână, că erau deţinuţi… nu erau veniţi toţi odată, erau de mai multă vreme acolo. Şi atunci îşi vindeau… de foame, îţi vindeai vesta, dacă era din lână. Şi ăla o deşira, o făcea ghem, şi la urmă făcea ceva din ea… Şi exista un schimb din ăsta.”
O cană de apă pe zi
„Ei, primul contact cu Jilava a fost surprinzător, pentru că acolo exista un şef de cameră, un ţărănist era, care a zis întâi: <Staţi aşa! Fumezi?> <Nu fumez!> <Scoate haina…> Am scos haina, a întors buzunarele şi a scuturat pe ceva… a scuturat buzunarele. Chiar dacă nu fumai, îţi scutura buzunarele, nu mai vorbesc la fumători, că le scutura până când trebuia să cadă cel puţin un fir de tutun! Se făceau ţigări din… din bucăţi de jurnal…
Vi se dădea voie să vă spălaţi?
Păi, vă închipuiţi că nu era nici un mijloc de spălat! […] Deşi… la densitatea ocupanţilor unei celule era absolut nevoie de spălat! Şi, la un moment dat, după vreme îndelungată – oricum noi ne-am dus iarna şi nu se putea face baie iarna – dar la insistenţele deţinuţilor s-au făcut şi duşuri. Ne ducea cinci minute la duş, pe celule, fiindcă erau ore de aerisit, de scos afară, de plimbare, 20 de minute de stat afară şi la urmă 5 minute de făcut baie. Asta era toată afacerea… Se transpira atât de tare, încât am văzut plăgi de infecţii care cuprindeau spatele, mari, aşa, cât palma. Singurul tratament era apa, cantitatea de apă de băut, fiindcă se aducea cu hârdăul apă şi ţi se dădea o cană. O cană de apă pe zi pe care trebuia să o foloseşti la tinetă – tineta fiind WC-ul -, la spălatul gamelei – gamela însemnând tot, adică pernă, tăbliţă şi copaie sau albie de spălat! În ea spălai maioul, batista – batista trebuia spălată des – că aveam voie la câte o batistă… şi tăbliţă fiindcă o întorceam, pe fund se ungea cu săpun şi se pudra cu D.T.T. şi ieşea o pojghiţă albă, ca hârtia, aproape ca hârtia, care e puţin mai transparentă. Şi cu <creioane speciale>, adică beţe de lemn puţin ascuţit, zgâriam şi scriam pe fundul gamelei. Aşa s-au scris poezii, aşa s-au făcut lecţii de aritmetică, de geometrie, de algebră sau ştiu eu ce alte lecţii…
În timpul ăsta veneau deţinuţi de la alte închisori?
Păi, în fiecare zi! Era închisoare de tranzit, în fiecare zi plecau mulţi… şi ce-am aflat, că peste tot era o tortură cumplită! O foame cumplită, aşa cum era şi în Jilava… Numărul de oameni introdus într-o cameră atât de mică era de fapt un mod de a tortura şi de a pedepsi pe toţi cei care erau acolo şi suportau mizeria şi închisoarea.”
[Interviu de Lavinia Ivaşcu, 2000]
