Istoric
Eugen Preda s-a născut la 29 septembrie 1929, la Bacău.
În ianuarie 1945, la vârsta de 15 ani şi 4 luni, a plecat voluntar în armată, respectiv la divizia “Tudor Vladimirescu ”, pentru doi ani de zile. După terminarea liceului – în doi ani a terminat cele patru clase -, în 1948, după absolvirea bacalaureatului, a plecat la Salva Vişeu, în calitate de comandant de brigadă, apoi, în toamnă, a intrat la Şcoala de ofiţeri electrotehnici, la care a renunţat în vara anului 1949, din cauza unei boli la plămâni. Timp de şase luni, cât a durat convalescenţa, respectiv din august până în martie 1950, a stat întâi acasă, la Galaţi, apoi, s-a mutat cu părinţii, la Bucureşti. După însănătoşire a pornit în căutarea unei ocupaţii şi, ajuns la comisia de control a partidului, a fost întrebat dacă n-ar vrea să lucreze la radio.
A lucrat la Radiodifuziunea Română din 17 martie 1950, mai întâi la redacţia de actualităţi politice, unde a devenit redactor şef adjunct, între anii 1953 şi 1957, apoi a fost destituit din funcţie. Ulterior, a lucrat la redacţia emisiunilor pentru străinătate, unde a devenit şef de secţie, în perioada 1958-1965.
A absolvit Facultatea de de Comerţ din cadrul Academiei de Studii Economice Bucureşti, în anul 1959. A devenit, apoi, doctor în istorie. În luna martie 1965, revine ca redactor-şef adjunct la redacţia emisiunilor politice interne din radio, iar din 23 februarie 1969 este redactor-şef al redacţiei de actualităţi din Televiziunea Română. În anul 1973, este din nou destituit şi se întoarce la radio în calitate de comentator de politică externă, iar în decembrie 1989, pe data de 26 este numit „împuternicit provizoriu pentru Radiodifuziune“ de către conducerea Frontului Salvării Naţionale, funcţie pe care o acceptă două zile mai târziu cu condiţia păstrării nivelului salarial de până atunci.
La iniţiativa sa, în primele zile ale Revoluţiei, fusese deja creat un birou al Radioului în clădirea care adăpostea sediul F.S.N. Instalarea sa oficială a avut loc în 2 ianuarie 1990, iar prima hotărâre pe care a luat-o în calitate de şef al Radiodifuziunii a fost sigilarea dosarelor de la Serviciul Personal, tocmai pentru ca nimeni să nu deţină acces la documente şi să nu le poată folosi unii împotriva altora… Obiectivele sale au fost clare de la bun început: „Să dezorganizăm haosul şi să facem din postul de radio un post ascultat, chiar şi atunci când nu sunt evenimente tragice în România!” În perioada iunie 1990 – septembrie 1994 a deţinut funcţia de Director General al Radiodifuziunii Române – şi vicepreşedinte al Radioteleviziunii, instituţie unică la acel moment -, funcţie în care s-a remarcat prin eforturile de a imprima echidistanţă instituţiei, în contextul politic agitat din acea perioadă, dar şi prin viziunea sa democratică, o mare parte din prestigiul public dobândit de Radio România, în plan intern şi extern, datorându-i-se.
Cariera în Radio România
Ca director general, Eugen Preda s-a străduit să imprime o nouă vibraţie publicistică, deschizând larg porţile Radioului unui impresionant număr de gazetari, mulţi dintre ei devenind, peste ani, profesionişti respectaţi ai microfonului. Tocmai de aceea, pentru aceştia, Eugen Preda a devenit un model de acţiune profesională. Din această calitate, în anul 1993 a avut iniţiativa înfiinţării Centrului de istorie orală şi Arhivei de istorie orală ale Radiodifuziunii, care au avut ca obiectiv colectarea şi valorificarea mărturiilor celor care au trăit sau făurit istoria. Spre surprinderea tuturor, la 29 septembrie 1994, chiar de ziua sa, directorul general al Radiodifuziunii Române, Eugen Preda, îşi anunţă demisia din funcţie, adresând o scrisoare deschisă colegilor, ascultătorilor dar şi Parlamentului ţării.
În scrisoare, Eugen Preda declară că: „Existenţa mea nu ar fi avut sens fără existenţa Radioului. Şi dacă am rezistat profesional celor mai grele momente şi moral celor mai josnice, nedemne şi lipsite de scrupule atacuri la persoană, a fost pentru că am fost convins că locul meu este numai aici, alături de dvs. împreună cu care puteam face ceva pentru România. M-aţi încurajat de multe ori şi m-au încurajat de multe ori ascultătorii, ca şi colegii din presa scrisă. A fost şansa vieţii mele să lucrez alături de dvs. atât de mult timp şi să pot să mă consacru afirmării Radiodifuziunii Române”. În continuare, scrisoarea subliniază că „independenţa acestei instituţii este astăzi un fapt implinit. Am dreptul, cred, să vă rog, ca nici în viitor să nu acceptaţi niciodată şi sub nici un pretext vreo intervenţie sau imixtiune în afara legii, care să lezeze activitatea Societăţii Române de Radiodifuziune ca serviciu public consacrat printr-o lege organică.
Toate puterile de stat, faţă de care am manifestat respectul şi consideraţia cuvenite, trebuie privite doar ca exponente ale naţiunii, alese în cadrul societăţii civile româneşti, o societate democratică şi un stat de drept”. Referindu-se la Legea de organizare şi funcţionare a Societăţii Române de Radiodifuziune, consideră că pentru instituţie „Începe o perioadă nouă, un nou capitol ( … ) nu mai puţin dificil şi presărat cu capcane. Dar fundamentele unui Radio liber şi democrat există şi sper că ele nu vor mai fi niciodată zdruncinate”.
A fost vicepreşedinte al Fundaţiei Universităţii Mării Negre, membru al Consiliului Consultativ al MAE, de la crearea acestuia în anul 1991, membru al Consiliului Director al Centrului de Studii Euro-Atlantic, de la crearea acestuia, la 22 februarie 1992 şi membru al Institutului Internaţional al Presei din Viena, din anul 1994, iar în ultima parte a vieţii a fost preşedintele Consiliului de onoare al SRR.
A scris numeroase volume de istorie a politicii şi a economiei contemporane, precum şi cărţi de evaluare a contextelor militare postbelice. Prezenţa sa la Conferinţa de la Bandung (Indonezia) a ţărilor afro-asiatice s-a concretizat în reportajul „S-au întâlnit două continente” (1955), acest volum fiind urmat de „Se prăbuşeşte sistemul colonial”, în anul 1957, „Transmitem de la ONU” – în 1962, „Dialog cu trei continente” (relaţiile României cu ţările în curs de dezvoltare) – 1965. A urmat o carte despre mijloacele de informare din Occident, „Cinci coloane pe a-ntâia”, care înfăţişează spectacolul mass-media impresionant, devenit vector esenţial într-o societate a comunicării elastice şi eficiente, iar lucrarea ştiinţifică „Săritură de pisică” (1976), dezvoltă teza sa de doctorat în ştiinţe istorice – varianta balcanică şi România – , vorbeşte despre planul aliaţilor de a debarca în zonă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, plan la care s-a renunţat, din păcate, în ultima clipă.
În volumul „Miza petrolului în vâltoarea războiului”, apărut în anul 1983, autorul analizează, cu luciditate – în contextul crizei energetice a momentului –, impactul „ispitei petrolifere“ asupra strategiilor politice, fapt dovedit de evoluţii istorice ulterioare – criza din Golf sau ocuparea Irakului.
În fine, a publicat, în 1986, volumul „Sferele de influenţă”, împreună cu vechiul său prieten Corneliu Bogdan – diplomat de carieră, fost ambasador la Washington, alături de care participase, în 1955, la Conferinţa din Insula Java a ţărilor afro-asiatice – , o carte care, în anul 1988, a cunoscut şi o ediţie în limba engleză, publicată la Columbia University Press. (Autor: Alexandru Balaci)
Bibliografie
Eugen_Preda_Universul_Radio_2004
https://www.rri.ro/de_de/25_de_ani_de_istorie_orala_la_radio_romania-2576032
https://www.romfilatelia.ro/ro/societatea-romana-de-radiodifuziune-90-de-ani-de-existenta/
RADOR – 29 septembrie
