Motto: ”Definiția mea este: Petre Țuțea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire și suferință. Și convingerea mea este că suferința rămâne totuși cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu” – Petre Ţuţea despre sine
Joi, 6 octombrie, se împlinesc 120 ani de la naşterea lui Petre Ţuţea, eseist, filosof și economist, un gânditor care a cunoscut o popularitate considerabilă în ţara noastră, mai ales după anul 1989.
Petre Ţuţea s-a născut la 6 octombrie 1902, la Boteni, în judeţul Muscel (azi în județul Argeș), în familia preotului Petre Bădescu (1859-1925).
Acesta fusese căsătorit cu Paraschiva cu care a avut o fiică, Filofteia. Soția a murit la vârsta de 45 ani şi cum dogma creştină nu i-a permis recăsătorirea, a cerut ajutorul pentru treburile gospodăriei unei enoriașe din parohie, pe nume Ana. Aceasta îi va naşte preotului nu mai puţin de opt copii, iar primul venit pe lume a fost chiar Petre Țuțea.
La 13 noiembrie 1906, preotul trece întreaga avere pe numele Anei.
Petre Ţuţea va frecventa Școala primară din localitatea natală, Boteni, iar între anii 1913 – 1917, parcurge studiile secundare la Gimnaziul ”Dinicu Golescu” din Câmpulung, apoi, după război, le continuă, între anii 1920 – 1923, la Liceul ”George Barițiu” din Cluj-Napoca.
Între anii 1923 – 1926, a frecventat cursurile Facultăţii de Drept a Universității din Cluj, unde, în 1929, și-a susținut și doctoratul în drept administrativ, cu calificativul Magna cum Laudae.
În perioada studenţiei, Ţuţea devine simpatizant al comuniştilor, devenind membru al Partidului Comunist din România (PCdR).
În anul 1929, debutează publicistic cu un pamflet în ”Chemarea tinerimii române”, organul clujean al Partidului Național Român, unde va publica numeroase texte, până în anul 1932, folosind și pseudonimul Observator.
După o scurtă perioadă în care devine funcționar la judecătoria din Pui, județul Hunedoara, în 1933, Țuțea a fost angajat prin concurs ca referent în Ministerul Industriei și Comerțului, unde a avansat până la funcția de director de studii.
După sosirea la Bucureşti, Ţuţea va scrie la săptămânalul ”Stânga”, subintitulat ”Linia generală a vremii”, unde semnează cu pseudonimul P. Boteanu, alături de Petre Pandrea, Sorin Pavel, Mircea Grigorescu, Petru Comarnescu ș.a.
Între martie 1933 și decembrie 1934, a fost detașat în Germania la Agenția economică din Berlin, ca angajat al Ministerului Industriei și Comerțului. Aici va audia cursuri de politologie la Universitatea ”Friedrich Wilhelm”.
În 1935 publică, împreună cu Sorin Pavel, Ioan Crăciunel, Gheorghe Tite, Nicolae Tatu și Petre Ercuță, ”Manifestul revoluției naționale”.
A fost rechemat în Ministerul Economiei Naționale, centrala Industrie și Comerț, unde va activa până în anul 1948, ca şef de secţie, iar mai apoi ca director.
În anul 1938, începe colaborarea la ”Cuvântul”, în care va semna articole favorabile Mişcării legionare al cărei simpatizant devenise.
După 6 septembrie 1940, conducerea Mișcării legionare îi încredințează lui Țuțea funcția de secretar general la Ministerul Economiei Naționale și, în această calitate, face parte din diverse delegații care au purtat negocieri economice la Berlin și la Moscova.
Apoi, ca urmare a rebeliunii legionare, Ţuţea este reţinut pentru scurtă vreme, fiind încarcerat în Lagărul de la Târgu Jiu, apoi este eliberat și va fi repus în funcție.
În perioada care a urmat momentului 23 august 1944, continuă să lucreze în același minister, la Direcția Încurajării Exportului, apoi este funcționar în Direcția Studii și Documentare, pentru ca în final să lucreze în Direcția Acorduri, devenind protejat al lui Lucrețiu Pătrășcanu, fostul său coleg de la PCdR. Ţuţea va scăpa, momentan, de epurările succesive din aparatul de stat ale „elementelor burgheze”, făcute de comuniști, însă, la doar două săptămâni după destituirea lui Pătrășcanu, în 12 aprilie 1948, Țuțea este arestat, fiind închis, fără proces, la Ocnele Mari, iar mai apoi la Jilava. Acuzațiile care i se aduceau erau de spionaj în favoarea anglo-americanilor, însă, în fapt, la 11 februarie 1948 diplomatul britanic John Bennet a înaintat la Foreign Office un raport asupra situației economice din România, citând dintr-o lucrare redactată cu mai mulţi ani în urmă de Petre Țuțea, în cadrul Oficiului de Studii al Ministerului Industriei și Comerțului, privind relațiile economice româno-germane din trecut, ca bază de comparație cu relațiile economice româno-sovietice.
În anul 1953 este eliberat, însă după doar trei ani este din nou arestat, sub acuzația de uneltire contra ordinii sociale şi este condamnat la zece ani de închisoare. În anul 1959, va fi însă judecat din nou, pedeapsa, de data aceasta, fiind de 18 ani de muncă silnică şi 8 ani de degradare civică.
În august 1964, Petre Ţuţea va fi eliberat în urma amnistiei generale, urmând să trăiască de aici înainte, din sume provenind din ajutorul social.
În primăvara anului 1968, lui Țuțea i se întocmește o „fișă personală”, în cadrul unui „Referat cu propuneri de avertizare a numitului Țuțea Petre”, prin care, i se cerea să meargă la muncă, cu toate că acesta avea deja vârsta de pensionare, însă deținuților politici nu li se recunoștea perioada de detenție drept „vechime în muncă”. Documentul făcea referire, în continuare, la „poziția sa dușmănoasă semnalată de mai mulți informatori”.
De la eliberarea din închisoare, până la sfârşitul vieţii, Ţuţea va trăi extrem de modest, într-o garsonieră din apropierea Parcului Cișmigiu, fiind ajutat de câțiva prieteni care obținuseră un mic ajutor bănesc pentru el și mâncare de la Casa Scriitorilor. Inutil să mai amintim că, după eliberare, până în 22 decembrie 1989, Ţuţea va fi sub permanenta urmărire a Securităţii.
Trebuie spus că Ţuţea a realizat numeroase proiecte în timpul vieţii, majoritatea rămase în manuscris: eseuri, dialoguri filosofice, teologice și antropologice. Singurele sale apariţii au fost reprezentate de mici texte, publicate în revistele ”Familia” și ”Tribuna”, însă el nu va apuca, în timpul vieţii, să-şi vadă numele pe vreo apariţie editorială.
După 1989, întreaga ţară descoperea un orator remarcabil, care până atunci fusese cunoscut doar unui cerc restrâns de admiratori, iar reprezentanţii media se vor înghesui să realizeze interviuri şi documentare cuprinzând aspecte privind viaţa şi gândirea filosofului Petre Ţuţea.
Însă foarte curând după Revoluţie, la 3 decembrie 1991, Petre Țuțea a murit, la București, la vârsta de 89 de ani. A fost înmormântat în localitatea natală, Boteni, unde corpul său neînsufleţit a fost transportat cu o maşină care ducea în acea direcţie morcovi.
Înmormântarea avea loc în ziua Sfântului Nicolae, iar drumul sicriului spre locul de veci a fost făcut într-un car tras de boi.
Ţuţea apucase să îşi declare sentimentele despre acest moment al existenţei: ”Nu mă tem de moarte. Mă tem de însingurare. Eu, care am fost prezent la toate tragediile şi victoriile acestei ţări, mă simt ca un par în mijlocul furtunii. Singura nădejde este că, om cum sunt, Dumnezeu mă iubeşte şi aşa…”
După dispariţia sa, întreaga sa operă va fi publicată, iar printre cărţile sale se află ”Manifestul revoluției naționale” (în colaborare), „Bătrânețea și alte texte filosofice”,”Mircea Eliade”, ”Între Dumnezeu și neamul meu”, ”Omul – Tratat de antropologie creștină” (I-II), ”Philosophia perennis”, ”Proiectul de tratat. Eros”, ”Reflecții religioase asupra cunoașterii”, ”Lumea ca teatru. Teatrul seminar”, ”321 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea”, ”Neliniști metafizice”, ”Filosofia nuanțelor”, ”322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea”, ”Ieftinirea vieții. Medalioane de antropologie economică” sau ”Ultimile dialoguri cu Petre Țuțea”.
Lucrarea ”322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea” cuprinde interviurile apărute în presă după anul 1989 și înregistrări video sau audio, din care câteva ale unor conversații private.
La şase ani de la moartea lui, statul român a realizat o primă măsură reparatorie faţă de memoria marelui gânditor, achitându-l, alături de alte trei persoane condamnate în 1957, prin Decizia nr. 55 din 21 octombrie 1997 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea, la 19 ianuarie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a dat şi a doua decizie de achitare privindu-l pe Petre Ţuţea, admiţând recursul în anulare împotriva deciziei penale nr. 540 din 21 noiembrie 1959 a tribunalului suprem – Colegiul Militar, prin care Ţuţea fusese condamnat la 18 ani muncă silnică şi 8 ani degradare civică.
