Vineri, 5 octombrie, se împlinesc 120 de ani de la naşterea poetului şi prozatorului Zaharia Stancu, membru titular al Academiei Române.
Zaharia Stancu s-a născut la 7 octombrie 1902, în satul Salcia din judeţul Teleorman, părinţii săi fiind Tudor Stancu Mitroi şi Maria.
În anul 1911, începe școala primară în satul natal cu învățătorul Gheorghe Popescu-Bragadiru.
A abandonat școala la vârsta de 13 ani şi a lucrat în diverse meserii până în anul 1919.
A debutat cu articole în ziare locale, iar în anul 1920, publică câteva poezii, în săptămânalul ”Adevărul literar şi artistic”.
În perioada 1920-1922, urmează liceul, în particular, la Roșiorii de Vede.
În 1927, se produce debutul editorial în literatură, cu volumul de poezii ”Poeme simple”, care îi va aduce, în anul 1929, Premiul Societăţii Scriitorilor Români.
În 1933, a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti.
În acelaşi an, a înfiinţat la Bucureşti revista lunară literară ”Azi”, iar din 1934 a început să lucreze în redacţia ziarului ”Credinţa”.
În anul 1935, a publicat volumul ”Antologia poeţilor tineri”, iar începând cu anul 1936, a fost secretar de redacţie şi reporter la ziarul ”Tempo”.
Au urmat volumele de poezie ”Albe” (1937), ”Clopotul de aur” (1939), ”Pomul roşu” (1940), ”Iarba fiarelor” (1941), ”Anii de fum” (1941).
De butul ca prozatopr a avut loc în 1937, cu romanul ”Taifunul” (1937), urmat de ”Oameni cu joben” (1941).
Între anii 1937 şi 1939, a editat cotidianul de mare tiraj ”Lumea românească”, iar între 1941 şi 1942, ”Revista română”.
În anul 1943, a fost internat în lagărul de la Târgu Jiu, din cauza orientării sale antifasciste, experienţă care va fi povestită în volumul ”Zile de lagăr” (1946).
În acelaşi an, publică şi volumul ”Secolul omului de jos” – remarcabil prin pasiunea cu care tratează fenomenul politic, social şi moral al societăţii noastre – , iar în 1955 publică ”Însemnările şi amintirile unui ziarist: Sarea e dulce şi Cefe de taur”.
A fost, între anii 1946-1952, director al Teatrului Naţional din Bucureşti, a fost director de reviste literare şi, în mai mulţi ani (1947, 1966, 1968, 1972), preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România.
În anul 1948, publica romanul său de căpătâi, ”Desculţ” care surprinde viaţa chinuitoare a ţăranilor din satul de câmpie de la începutul secolului al XX-lea, condiţii de trai ce au dus la izbucnirea Răscoalei din 1907. Personajul principal, Darie, un alter-ego al autorului, este narator şi martor al întâmplărilor, iar evoluţia lui este urmărită din anii copilăriei până la adolescenţă. Mulţi critici literari au comparat romanul lui Zaharia Stancu cu „Amintirile din copilărie” ale lui Ion Creangă, ambii autori rememorându-şi copilăria, la Creangă este reconstituită „copilăria copilului universal”, iar în romanul „Desculţ”, este evocată existenţa unui „copil fără copilărie”.
Trebuie spus că romanul „Desculţ” a înregistrat un succes remarcabil, atât pe plan naţional cât şi internaţional, fiind tradus în nu mai puţin de 24 de limbi străine.
Zaharia Stancu a mai publicat romanele ”Dulăii” (1952), ”Rădăcinile sunt amare” (1958-1959), ”Clopote şi struguri”, ”Printre stele” şi ”Carul cu foc”, ”Jocul cu moartea” (1960), ”Pădurea nebună” (1963), ”Ce mult te-am iubit” (1968), ciclul ”Vântul şi ploaia – Vulpea, Frigul, Roza” (1969) şi ”Şatra” (1971).
Stancu a mai scris proză scurtă – nuvele şi povestiri: ”Brazdă îngustă şi adâncă” (1949), ”Pentru viaţă” (1951), ”Florile pământului” (1954), ”Iarbă” (1957), ”Povestiri de dragoste” (1970) ş.a., alte volume de poezie publicate fiind ”Cântec şoptit” (1971) şi ”Poeme cu lună” (1974).
La 2 iulie 1955, Zaharia Stancu este ales membru titular al Academiei Române, este laureat al Premiului de Stat şi, în 1971, este distins cu Premiul ”Herder” al Universităţii din Viena.
A fost căsătorit cu Nicolina Păun, o învățătoare din Turnu Măgurele, cei doi având un fiu, pe Horia Stancu.
24 mai 1972
Zaharia Stancu a murit la 5 decembrie 1974, la Bucureşti, la vârsta de 72 de ani. Îşi găseşte odihna de veci la Cimitirul Bellu.
Clădirea în care s-a născut, din comuna salcia, a fost transformată în casă memorială în 1994, expunând obiecte, documente şi fotografii privind viaţa şi activitatea poetului și romancierului, iar ulterior a găzduit și biblioteca comunală.
