Uranus (II)
Uranus: închisoare militară, apoi centru de anchetă, iar din 1961 penitenciar de tranzit • dispuse de o parte şi alta a coridoarelor, celulele numite „garsoniere”, se aflau la primul nivel subteran şi aveau 3×3 m • la al doilea nivel subteran erau „submarinele”, de 2×3 m • condiţiile de detenţie erau cele cunoscute: mobilier minim, paturi suprapuse lipite de perete, un bec ce ardea permanent pentru supraveghere, uşi de fier, saltele de paie, WC-uri în cameră (la „garsoniere”) sau pe hol (la „submarine”).
Arestată în toamna lui 1960 chiar din cabinetul său de la Poiana Mărului, judeţul Braşov, doctorul Galina Răduleanu a fost condamnată la şapte ani de detenţie pentru atitudine anticomunistă. A fost inclusă în lotul tatălui său, preotul Boris Răduleanu, cunoscut şi el ca „duşman al poporului”. Galina avea să treacă prin închisorile Jilava, Arad, Miercurea Ciuc şi Oradea. Perioada de anchetă şi-a petrecut-o la Uranus, locul în care se smulgeau declaraţii reale sau închipuite, în aşteptarea proceselor trucate încheiate cu ani şi ani de pedeapsă. Mizerabilul centru de anchtă era un loc neaşteptat pentru „o idilă” între deţinuţi şi totuşi ea s-a petrecut. Ne-o povesteşte dr. Galina Răduleanu.
„La Uranus, când ieşeam la plimbare, erau nişte suprafeţe cât o cameră, aşa, de 24 m², cu ziduri de ciment şi deasupra se plimba plutonierul care ne păzea, era cameră lângă cameră, deci era o grămadă de aceste camere. Şi când am fost în primele luni, când aveam această plimbare, am… nu ştiu… am fluierat eu sau… a fluierat [altcineva cântecul] Intră lună pe fereastră, era un cântec pe vremea aceea… Şi am fluierat chestia asta. Şi de undeva mi s-a răspuns în continuare. Iar am continuat, iar mi s-a răspuns. Şi a venit ăla, zice: <Cine fluieră? Cine fluieră?> <Noi? Cum, nici vorbă!>… Câteva zile la rând am comunicat cu această melodie, când ne scotea la plimbare. Sigur era un bărbat. Pe urmă s-a auzit din ce în ce mai îndepărtată melodia, pe urmă a dispărut…
Acum, eu nu ştiam [alfabetul] Morse, dar ştiam alfabetul Monte Cristo: <a> era o lovitură, <b> două lovituri, <c> trei, deci era pe creştere de lovituri. Şi hai să vedem cine este alături. Şi am bătut în perete, era foarte bună sonoritatea şi am întrebat: <Cine?> şi de dincolo mi s-a răspuns… uite, nu mai ştiu cum îl chema pe băiat…[…] Asta, spiritista, stătea cu ochii pe vizetă ca să vadă dacă cumva se deschide vizeta, iar cealaltă, Petruţa o chema, se plimba prin celulă ca şi cum ar fi preocupată de ceva. Iar eu băteam, într-un loc ascuns, ca să nu se vadă de la vizetă. Şi aşa am început coresponenţa şi am aflat că e student în anul IV, deci era cu vreo patru ani mai mic decât mine, închis tot pentru <discuţii [duşmănoase despre regim]>. Şi pe urmă, când am fost la proces, m-a întrebat pe ce articol sunt [condamnată], a zis că e foarte bine, 209, punctul 2, litera A, <foarte bine!>, [scap mai uşor]… Aiurea, pedeapsa era între 3 şi 10 ani!
Poate a vrut să vă încurajeze…
Probabil… Şi pe urmă, eram deprimată şi el nu ştiu ce mi-a propus, mi-a făcut aşa, o propunere mai indecentă şi eu am zis că m-a decepţionat şi că nu mai vreau să am de-a face cu el. <Nu>, zice, <dacă-i aşa, te rog frumos să fii soţia mea>.
M-au chemat şi la anchetă, Enoiu zice: <De ce baţi?> Eu am profitat să spun, zic: <Am aflat condamnarea mea şi sunt foarte deprimată şi ca să-mi treacă puţin această stare am început chestia asta>. <Dar de ce?> <Am fost deprimată în felul cum l-am văzut pe tata la proces în ce situaţie este şi mi-e frică că n-am să-l mai văd niciodată. Şi, dacă puteţi, aş vrea să-l văd>. Am profitat… şi Enoiu a zis plutonierului: <Cheamă-l pe Boris>… L-a chemat pe tata! Şi am avut o întâlnire cu tata…
Şi cum a fost întâlnirea?
Ei, plângeam cu toţii, vai de capul nostru! […] Şi pe urmă, [cu băiatul ăla], eu i-am dat adresa şi a ajuns la Chitila şi a vorbit cu mama şi mama i-a arătat fotografia mea şi el s-a uitat la fotografie şi a suspinat. Şi după ce am ieşit, mi se pare că mi-a şi trimis o ilustrată şi eu am răspuns, dar pe urmă… s-a terminat. A fost aşa… un moment idilic.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2022]
