Penitenciarul Văcăreşti
1865: Mănăstirea Văcăreşti, construită de domnitorul Nicolae Mavrocordat în 1722, este amenajată ca penitenciar al Bucureştiului (complexul avea să fie demolat la ordinul lui Ceauşescu, în 1987) • 1944-1973: Văcăreşti funcţionează ca închisoare de tranzit şi spital al DGP, pentru deţinuţi de drept comun şi politici • aici sunt încarceraţi cei în curs de judecare „pentru infracţiuni contra securităţii statului”, cei care se opun statului comunist • 1953: lt.col. Marin Constantinescu, comandantul penitenciarului Văcăreşti, informează DGP că are zilnic un flux de aproape 3.000 de încarceraţi, nu pot fi controlaţi îndeajuns, astfel încât deţinuţii politici de la parter transmit mesaje, pe fereastră, deţinuţilor de drept comun.
Trei mărturii păstrate în Arhiva de istorie orală vorbesc despre tratamentul aplicat deţinuţilor politici care au trecut prin vechea închisoare în primul deceniu de stăpânire comunistă.
Toma Nicolae a fost arestat în 1949 pentru activitate în Asociaţia Naţională a Studenţilor Creştini (anticomunistă) şi dus la penitenciarul Văcăreşti de unde avea să fie trimis mai târziu la Piteşti.
„Noi, cu toate că eram foşti militari, am fost consideraţi studenţi, la închisoarea Văcăreşti. Datorită unei defecţiuni, am stat circa o lună jumătate şi menţionez că în celulele care aveau capacitate 40 de persoane erau atunci circa 200 de persoane. Paturile erau suprapuse, metalice, militare, şi-n celula în care am intrat eu… Când am intrat, era seară, m-am împiedicat şi am călcat pe cineva, erau deţinuţii politici care erau la aşa-numita <şerpărie> – e un termen care se folosea în închisoare. Cei care nu mai aveau loc în pat – unde erau câte 2-3 persoane – cădeau pe jos. […] Cum intrai, era aşa-numita tinetă, adică era un hârdău, acolo, cu materiile fecale care se făceau în timpul nopţii. Pe acest hârdău am văzut o persoană care stătea acolo – dormea! – pe această tinetă. Şi am aflat că era generalul Ciupercă…Eu, din aglomeraţia fantastică – am spus că erau 200 de persoane – m-am uitat să găsesc un loc şi, în sfârşit, m-a invitat cineva într-un pat, un domn foarte reprezentabil, care era profesor la Academia Comercială…”
[Interviu de Octavian Silivestru, 1998]
Preotul Vasile Ţepordei a fost arestat în 1948, pentru că, înainte de a se refugia în ţară, scrisese articole antisovietice în publicaţii din Basarabia. Condamnat la 25 de ani de muncă silnică, până să fie dus într-un lagăr din Siberia, în 1949, a fost trimis la penitenciarul Văcăreşti.
„La închisoarea Văcăreşti, acolo eram iarna… Acolo am întâlnit o mulţime de <criminali de război>, foşti miniştri, foşti generali şi aşa mai departe, era generalul [Iosif] Iacobici care fusese ministru, şeful Statului Major al Armatei. Şi noi, cu preotul Roşca, făceam în fiecare zi, pe rând, citeam Evanghelia zilei şi făceam comentarii. Şi era o mulţime de lume acolo care era familiarizată cu problemele religioase, ne puneau întrebări, noi răspundeam şi am văzut că era o atmosferă creştină acolo. Toţi aceştia sufereau din cauza teroarei cu comuniştii, toţi erau cu conştiinţa că de aici nu mai este întoarcere. Că te aresta, intrai într-o închisoare comunistă, destinul era exterminarea. Şi toţi se gândeau la familiile lor, la copiii lor, la soţiile lor dar nu mai vedeau calea de întoarcere, n-o mai vedeau. Şi atuncea, în această stare când am stat aicea… ne-au dus mai de multe ori la anchete şi în anchetele acestea nu făceam decât să repetăm ce spusesem la început. Şi am stat aicea cât am stat, mai mult timp, la Văcăreşti. […]
Şi după aceea, m-au dus într-o celulă unde erau vreo opt inşi şi acolo ne-am întâlnit mai mulţi. […] Acolo, de exemplu, era un gardian, unul Ştefan – parcă îl văd şi acuma – care aducea ţigări şi lua bilete şi le trimitea la familie. Cred că până la urmă şi ăsta a fost vai de capul lui, a fost condamnat. Gardienii erau soldaţi majoritatea, erau maghiari, erau ruşi, români nu prea erau. Şi aceştia ascultau de ordinul comuniştilor, soldaţii care ne păzeau… gardienii erau şi români, dar erau şi străini. Însă tot ca să fie împotriva noastră, să ne creeze o viaţă de iad. Nu ne vorbeau decât rău şi înjurături şi ameninţări, asta era tot timpul. Mâncarea era sub orice critică, erau supe, pâine neagră şi răbdam de foame, slăbeam şi eu aveam de unde, că intrasem hrănit cum se cuvine.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 1996]
Ion Banu, subofiţer, lucra la Legiunea de jandarmi a C.F.R. în 1957 când a fost arestat. În timpul anchetelor în care era bănuit că ajutase grupuri de anticomunişti, a fost ţinut la penitenciarul Văcăreşti (1957).
„Am avut foarte mare credinţă în Dumnezeu că mă va ajuta şi că voi scăpa şi că adevărul va ieşi la iveală… Am stat singur [în celulă] şi aveam acolo o tinetă unde omul îşi făcea nevoile. Şi o dată sau… la două zile, o scoteai afară; dormeai pe un pat din două scânduri care se retrăgeau în perete dimineaţa la ora 5 şi de dimineaţă la ora 5 până seara la ora 10 trebuia să te plimbi în cămăruţa aceea, care era de 1,5×2 m, aşa. Şi toată ziua trebuia să te audă cel care te păzea acolo – <caralii> li se spunea – miliţienii trebuiau să te audă că nu stai jos, nu aveai voie să stai nici pe vine. Mai erau totuşi schimburi între ei, unii erau cumsecade, nu se mai uitau pe vizeta aia. Şi şedeam pe vine şi mă mai odihneam. Noţiunea timpului aproape o pierdusem. Ca să fac exerciţii, totuşi, de memorie, aveam o pătură, o pătură nenorocită şi pătura aceea am repartizat-o aşa, ca să număr [firele din ea]. În fiecare zi aveam o porţiune din care trebuia să număr câte fire sunt acolo, şi pe orizontală şi pe verticală. Şi ştiam: domnule, am atâtea… Eu ştiam pe de rost câte fire avea o pătură!”
[Interviu de Emilian Blînda, 1995]
