Context
Pe data de 25 octombrie 1760, George William Frederick a fost încoronat sub numele de George al III-lea, ca rege al Marii Britanii și Irlandei. A avut o domnie de 59 de ani, pe care a început-o la vârsta de 22 de ani. A fost marcată de multiple crize, între care s-au aflat și Războiul de Independență al Statelor Unite ale Americii (1775-1783) și Războiul de Șapte ani (1756-1763), pe fundalul unei continue instabilități politice și încercărilor externe de manipulare a politicilor din regat. George al III-lea a fost căsătorit cu prințesa Charlotte Sophia of Mecklenburg-Strelit, din 8 septembrie 1761, iar mariajul dintre cei doi a durat mai bine de 50 de ani, datorită nevoii continue a monarhului de a avea stabilitate în căsnicie, întrucât obiceiurile acelor vremuri presupuneau că un mariaj de durată dă cetățenilor imaginea unei monarhii solide.
Între 1762 și 1763, George al III-lea îl numește pe al III-lea Conte de Bute John Stuart în poziția de prim-ministru, unde va rămâne până în luna mai a anului 1763. Având o mare influență asupra monarhului, John Stuart l-a determinat pe acesta să-l numească într-o poziție cheie, însă manevrele sale politice i-au pătat imaginea în regat. În februarie 1763, Stuart a semnat Tratatul de Paris, prin care a încheiat Războiul de Șapte ani, însă prin acest tratat, regatul s-a angajat să restitute Franței insulele Guandelupe, Martinica, Maria-Galante și Desirande, alături de insulele Sfântul Pierre și Miquelon, New Orleans, Newfoundland, Senegalul, Belle-Île-en-Mer off Brittany și insula Sfânta Lucia.
Domnia lui George al III-lea
Regele George a fost și un om educat și iubitor al artelor, motiv pentru care în 1768 a înființat Academia Regală a Artelor, instituție fundamentală pentru promovarea culturii într-un secol cu un nivel al analfabetismului ridicat. Încă din primii ani de domnie, regele a considerat că puterea conservatorilor (whig) trebuie fărâmițată. Astfel, în 1761 a reușit să-l determine, cu sprijinul lui John Stuart, pe William Pit cel Bătrân să demisioneze din funcție de prim-ministru al regatului, Pitt fiind un exponent puternic al conservatorilor. Misiunea lui George al III-lea a fost de a încheia Războiul de Șapte ani și de găsi o soluție pentru reducerea cheltuielilor cauzate de conflict. Așteptările monarhului pentru John Stuart au fost foarte mari, pentru că acesta nu a reușit decât să negocieze pacea cu Spania și Franța și să semneze un tratat extrem de rău păgubos pentru regat. Din pricina acestor probleme, Stuart, sau contele But, cum a fost denumit în epocă, a fost nevoit să demisioneze, lăsându-l la conducere pe George Grenvill, pe care a crezut că-l poate manipula din umbră.
Planul fusese că, sub o altă înfățișare a aparatului politic, But să se strecoare prinn bunăvoința monarhului în cabinetul lui Grenvill. Acesta din urmă i-a promis însă monarhului în mai 1765 că lordul But nu va fi niciodata angajat, nici pe post de consilier personal, dar nici în guvernul său.
Problema coloniilor din America
În 1775, Metropola (întrucât această a fost denumirea dată Angliei de coloniștii stabiliți pe pământul american), a decis să introducă taxe noi coloniilor americane, pentru a reface visteria națională secătuită după Războiul de Șapte ani. Nici bogățiile aduse de compania Indiilor de Est nu au reprezentat ceva semnificativ, în comparație cu ce se putea obține din coloniile americane. Taxa pe zahăr (1764) și Stamp Act (actul de timbru, 1765 – o taxă pe printare, ziare, pamflete, cărți de joc și zaruri) sunt două exemple. La scurtă vreme, au loc vii proteste care care duc la neaplicarea totuși a Stamp Act. Pe continentul american s-a format gruparea Sons of Liberty care a urmărit combaterea abuzurilor britanice. În acest sens, în octombrie 1765, un grup de reprezentanți ai coloniilor a mers la Londra unde a adresat petițiile Parlamentului britanic, majoritatea respinse însă. Din 1765 începe o campanie puternică de promovare negativă a monarhului britanic.
Din 1770, regele George îl desemnează pe lordul North în funcția de prim-ministru, cu speranța că acesta va rezolva problema coloniilor. North, deși a fost un om capabil, nu a putut împiedica izbucnirea războiului, produsă în 1775. Mai mult decât atât, North nu a reușit să influențeze sau să oprească ura manifestată public împotriva monarhului. În anii 80, în plin război, Franța intervine, de partea coloniilor. Bugetul britanicilor era pe sfârșite, iar regele George al III-lea e sfătuit să găsească o cale să încheie conflictul, până nu rămâne visteria fără venituri. Regele fusese convins că veniturile francezilor se vor termina înainte de cele britanice, motiv pentru care a prelungit războiul. North a fost blamat puternic de opoziție pentru criza economică și gestionarea dezastruoasă a crizei, dar si pentru corupție, motiv pentru care acesta își prezintă demisia regelui George al III-lea. Monarhul o refuză inițal, întrucât North era un pion important în strategiile sale.
În 1782, guvernul North cade definitiv, într-un context de popularitate foarte scăzută a monarhului. În încercarea de a repara lucrurile, George îl numește pe lordul Shelburne ca prim-ministru, funcție în care acesta care a rezistat între 1782-1783, fără a putea gestiona crizele regatului. Din acel moment, monarhul britanic se gândea deja la abdicare, întrucât nu mai avea soluții.
Guvernarea Pitt
După conflictul cu conservatorii, regele George a avut o încleștare puternică și cu Charles James Fox, liderul liberalilor, care avea majoritate în Camera Lorzilor, cu care regele nu dorea niciun fel de colaborare. North, fostul său prim-ministru, s-a alăturat liberalilor și a început o campanie împotriva monarhului. Neavând soluții, regele l-a sprijinit pe William Pitt cel Tânăr (a mai existat încă un Pitt, denumit cel Bătrân) care a avut un guvern minoritar în Camera Comunelor. Pitt, în vârstă de 24 de ani, va guverna Anglia mai bine de douăzeci de ani fără întrerupere.
Pentru George al III-lea, numirea lui Pitt a fost o mare victorie. A dovedit că este capabil să numească prim-miniștrii fără să urmeze majoritatea Camerei Comunelor. Pitt a combătut corupția, a adjudecat împrumuturile celor mai puternici licitanți și a oprit creșterea datoriei publice prin înființarea unei case de amortizare. Mai mult, a fost preluat controlul asupra teritoriilor britanice din Indiile de Est, acestea fiind cotrolate indirect prin intermediul companiei Indiilor de Est și la 1800 a Anglia a devenit Regatul Marii Britanii și Irlandei. Pitt a fost și cel mai tânăr prim-ministru până atunci.
George al III-lea și porphyria
Războiul cu Franța a produs, cu un efect de bumerang în Irlanda, o mișcare de protest împotriva impunerii religiei anglicane asupra religiei catolice. Astfel că problema principală a lui Pitt a fost să gestioneze relațiile cu Parlamentul irlandez, astfel încât să poată realiza uniunea. Pe de altă parte, în ultimii ani de domnie a lui George al III-lea, acesta a fost măcinat de porphyria, o boală genetică. În 1806, Pitt moare, la vârsta de 46 de ani, și un important sprijin al regelui dispare în acest fel. Din 1811, doctorii monarhului constată că afecțiunea sa îi afecta discernământul și capacitatea de a domni. Moartea copilului său, prințesa Amelia, în 1810, îi înrăutățește starea de sănătate, astfel că Parlamentul încredințează regența prințului de Wales, pe viitor George al IV-lea, și oferă custodia regelui George al III-lea, soției sale. Acesta nu se va mai vindeca niciodată, dar va mai avea momente de luciditate. A murit pe 29 ianuarie 1820 la castelul Windsor. (Autor : Alexandru Balaci)
Bibliografie
https://www.britannica.com/biography/George-III/Last-years-1806-20
https://www.history.com/topics/british-history/george-iii
https://www.britannica.com/biography/Frederick-North-Lord-North-of-Kirtling
https://www.britannica.com/event/Stamp-Act-Great-Britain-1765
https://www.britannica.com/biography/John-Stuart-3rd-Earl-of-Bute
https://www.britannica.com/event/Treaty-of-Paris-1763
https://www.gov.uk/government/history/past-prime-ministers/william-pitt
