Penitenciarul Galaţi (I)
Închisoarea, cu o capacitate maximă de 1.500 locuri, se afla în nordul oraşului, (str. Traian), în zona Unităţii Militare Sovietice situată acolo până în 1958 • separat, exista închisoarea militară, în partea de est, lângă gară, cu o capacitate maximă de 180 locuri • corpul central al clădirii penitenciarului Galaţi era în formă de potcoavă, cu celule la parter şi la etajele 1 şi 2 • celularul era numit „Aripa morţii”, aici erau deţinuţii politici cu pedepse mari, izolaţi de ceilalţi • la „neagra”, celulă cu paviment de ciment, udat mereu, erau încarceraţi iarna cei care „nu respectau regulamentul de ordine interioară” • sub comanda lui Nicolae Moromete (1952-1954) a crescut numărul deceselor: 48 de deţinuţi politic morţi în 10 luni.
Pe când era elev la Liceul Ion Maiorescu din Giurgiu, Adrian Brişcă avusese iniţiativa de a forma, împreună cu un coleg, o organizaţie anticomunistă. Până în vara lui 1949 când a fost arestat a avut contacte cu Mişcarea naţională de rezistenţă din Vlaşca şi cu Grupul Oinacu, a transportat arme şi a răspândit manifeste. Considerat din aceste motive „duşman periculos” al regimului şi numit „bandit”, a fost dus în timpul anchetelor la penitenciarul Galaţi, unul dintre cele mai dure din ţară. Comandantul era în acea vreme faimosul Petrache Goiciu.
„Am fost dus la ofiţerul de serviciu, era ofiţer de serviciu un plutonier, Secere, dacă nu mă înşel… Nicolae, dacă nu mă înşel. Acest Secere a fost un om mai blând, un om care s-a purtat omeneşte cu noi. Îmi pare rău că nu am reuşit să-l întâlnesc şi să-i mulţumesc pentru atitudinea lui, după ce am ieşit din închisoare, deşi l-am căutat, n-am mai dat de el. De asemenea, un gardian provenit din foştii gardieni de la penitenciare, trecut în cadrul Miliţiei, Ene. El mi-a înlesnit de trei-patru ori, legătura cu mama, legătură nu directă, legătură, în sensul că mi-a adus ceva alimente de la mama. Nu ştiu cum l-a cunoscut ea, nu ştiu cum l-a contactat, cert este că m-am pomenit cu acest Ene că mi-a adus [pachet] de două ori chiar, în momentul în care eram la izolare. Stăteam la aşa numita cameră <neagra>, celula nr.1 de la Securitatea din Giurgiu. Or acolo, <la neagra>, nu numai că nu mi s-a dat mâncare timp de şase zile, nu mi s-a dat nici apă! Vă rog să mă iertaţi că vă spun, nici afară la toaletă nu ne scoteau. Cei care erau pedepsiţi în timpul anchetei, ca să stea la [celula] 1 sau <la neagra> [nu aveau voie toate acestea]… Îi zicea <neagra> pentru că era o cameră întunecoasă, imediat sub scările care intrau în imobil, era o cameră cu pământ pe jos, cu o ferestruică, cu lungimea 50 de centimetri, iar înălţimea 20 de centimetri – 50×20! Cu scânduri bătute, ca să nu vezi afară şi ca să nu intre aer….
Mă aveau pe mine acolo… Durerea era mare! Şi […] necesităţile le făceai acolo, din cauza asta era un miros insuportabil, iar pe jos nu mai era pământ, era noroi. Pereţii erau umezi, din cauza umezelii de jos şi probabil din cauza întunericului, pereţii erau de cărămidă, netencuiţi. Şi cât timp am stat <la neagra> nu am putut să mă odihnesc decât în şezut, rezemat cu spatele de perete. Singura persoană care m-a ajutat în această perioadă a fost acest gardian, Ene, şi care mi-a adus de două ori mâncare, acolo, riscându-şi în acelaşi timp libertatea lui.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1999]
