Penitenciarul Galaţi (II)
1949-1954, 1959-1960: cei mai mulţi deţinuţi erau lideri ţărănişti, liberali, preoţi, legionari, „criminali de război” • de exemplu, în 1959 erau 1.741 deţinuţi, dintre care 1.082 erau „contrarevoluţionari” • comandanţii care au înăsprit drastic regimul în penitenciarul Galaţi au fost lt. maj. Petrache Goiciu (1949-1952) şi cpt. Nicolae Moromete (1952-1954) • 1964-1967: au fost încarceraţi atât cei cu infracţiuni “contra siguranţei statului”, cât şi de drept comun • după 1967 penitenciarul a fost reprofilat numai pentru deţinuţi de drept comun.
În 1950 Valerian Begănescu lucra la Centrul Cooperatist de Contabilitate din comuna Cilibia şi era proaspăt absolvent al Liceului Comercial din Buzău. A fost arestat ca „duşman al poporului” şi inclus la proces într-un lot anticomunist, „Pui de lei”, în care avocatul apărării – numit din oficiu – nu şi-a făcut datoria, ba chiar i-a îngreunat situaţia declarându-l „fiu de chiabur” pentru că avea haină cu guler de astrahan. Acestor amintiri încărcate de nedreptăţi li s-au adăugat cele din închisoarea Galaţi în care Valerian Begănescu a stat şase luni în aşteptarea condamnării.
Pe un petec de rogojină
„Am ajuns la penitenciarul din Galaţi. Ne-a ţinut toată ziua în poartă şi apare într-un târziu, apare Goiciu şi ne trage o înjurătură spurcată, dar nu ne-a bătut. Era ajunul Bobotezei, probabil că şi el avusese vreo bunică în anii copilăriei şi ştia că în ziua de 5 ianuarie se ţine post negru. Şi nu ne-a luat la lovituri, la cizme şi pumni… […]
Ne-au judecat şi ne-au dat pedepse: lui Hăituc cinci ani, Bugă patru, Velcu trei, subsemnatul trei ani, Gică Iacob un an, Prişniţ un an şi Mitu un an – aceştia erau minori, aveau 16-17 ani. Şi, la Galaţi cât am fost înainte de a fi judecat, până ni se comunica sentinţa, am stat la celulă. […] Celula de la Galaţi a fost cumplită! Am vizitat apoi Aiudul, am vizitat Sighetul, nici pe departe nu se compară cu acel celular de la Galaţi care a fost construit în secolul trecut, cu ciment pe jos, un petec de rogojină de 1,20×7 metri, da’ şi acela abia se mai ţinea şi aparţinea vrâncenilor, că acolo erau lotul <Ţepeş II>, vreo 500 de vrânceni erau pe cele trei celulare, A, B, C.”
„O căciulă şi-o scurtă cu guler de astrahan” – îmbrăcăminte de chiabur
„Eu eram la celula 110, a doua de la uşă, şi cum eram dezbrăcaţi… ar trebui să vă spun un gest. În noaptea de ajun a trimiterii noastre la proces la Galaţi, au trimis miliţienii din pază, pentru cei din Buzău, au trimis acasă [mesaj] – că eram toţi arestaţi vara – să le dea haine groase pentru sezonul de iarnă. Ei au primit, dar eu şi Gică Iacob care eram de la ţară, noi am rămas aşa cum am fost arestaţi. De pildă, eu aveam pantaloni de doc şi pantofi cu crep… ce realizasem eu în perioada mea de serviciu de două luni de zile.
Trebuie să spun că atmosfera, în schimb [era de solidaritate], chiar dacă mizeria era cumplită, mâncarea nu mai vorbesc, şi eram şapte în celulă şi ne făcusem chiar opt… Şi am vorbit prin uşa celulei să ia şi pentru mine de la cei care rămân acolo, să ia ceva gros. Şi au venit pentru mine, nu ştiu de la care din ei, din celelalte celule, o căciulă şi-o scurtă cu guler de astrahan. Da’ mai bine nu mi-ar fi făcut acest bine, pentru că la proces avocatul apărării […] ce-a putut să spună în apărarea mea?! După ce găseşte el un motiv să… aşa-zis <să uşureze pedeapsa> spunând că eram <tineri fără minte>, a ajuns la mine şi zice: <În ce priveşte pe Begănescu şi Velcu, [ei sunt] elemente chiabureşti duşmănoase clasei muncitoare>! Şi nu mi-e ciudă de altceva, dar în sentinţă găsesc acolo: <Fiul lui Gheorghe Begănescu…> şi ce trece în dreptul lui Gheorghe Begănescu?! 5 hectare! Păi, cu 5 hectare nu puteam fi chiaburi! […]
După condamnare, am trecut la salon. Acolo am cunoscut oameni cu pedepse grele. Chiar la salonul 4 erau pedepsele cele mai mari. […] Şi acolo cunosc pe învăţătorul Chirca care mi-a povestit toată viaţa lui, toată odiseea lui din prizonierat. […]
Şi aici am început să învăţ poezia carcerală şi ştiu multe-multe pe care le-am învăţat atunci, chiar dacă numai [câte] două sau trei strofe sau patru, am învăţat acolo”.
[Interviu de Silvia Iliescu, 2003]
