Botoşani
1879: se înfiinţează prima unitate carcerală din Botoşani într-o casă boierească de lângă Tribunal • 1957: penitenciarul este mutat în clădirile cazărmilor unei unităţi militare unde sunt organizate trei pavilioane • capacitatea de deţinere ajunge la 1800 locuri • în anii ’50 închisoarea Botoşani primeşte în mod constant 2000 de persoane (peste capacitatea maximă), dintre care 1300 sunt deţinuţi politici, „contrarevoluţionari”, membri ai partidelor Naţional Ţărănesc şi Liberal • 1950: asistenţa medicală devine aproape inexistentă, medicul Ion Mărgine refuzând să mai activeze după cinci ani în care lucrase neplătit • 1955: o sinteză a comisiilor de control constată că deţinuţii nu sunt duşi săptămânal la duşuri, tinetele nu se dezinfectează cu lunile, iar celulele sunt murdare • anii ’60: se practică „reeducarea prin autoanaliză”, cu presiuni şi promisiuni de eliberare înainte de termen pentru cei care acceptă să se dezică de partidele din care au făcut parte şi de foştii lor lideri • se aplică izolarea, dezinformarea, tortura psihică • 1957-1967: au loc mai multe accidente, sinucideri şi câteva evadări • 1964: odată cu decretul de graţiere a majorităţii deţinuţilor politici, câteva dintre beciurile şi pavilioanele închisorii Botoşani sunt folosite pentru funcţionarea unei unităţi militare.
Printre cei care au trecut la începutul anilor ’60 pe la închisoarea de la Botoşani a fost liberalul Sorin Mircea Bottez. El fusese arestat în 1949 (nu împlinise 19 ani) pentru că organizase grupul anticomunist „Avram Iancu”, răspândise manifeste şi sabotase organizaţia Uniunii Tineretului Comunist din liceul la care învăţa. A fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică; avea să execute 15, în mai multe închisori şi lagăre de muncă. De altfel, la momentul arestării, Sorin Bottez era deja un vechi „duşman al poporului”: făcuse parte din elita unui „partid burghez” în care avusese funcţia de vicepreşedinte al Tineretului Colegial.
Povestirea sa despre vizita temutului Alexandru Drăghici, ministru de Interne (1957-1965), în celulele închisorii de la Botoşani este memorabilă:
„A venit la Botoşani, în inspecţie, Drăghici… După aia am aflat că a fost Drăghici. Se deschide uşa, eram în închisoare la Botoşani, în celular, la izolare evident, împreună cu Puiu Boştinaru care era, cum să vă spun eu… <omologul meu> la PNŢ, adică tânăra mare speranţă a PNŢ-ului – eu eram tânăra mare speranţă a PNL-ului…
Şi se deschide uşa şi, timorat, ofiţerul politic care de obicei e un zbir, un ticălos, un bărbat brunet, cu nişte ochi verzi de o frumuseţe rară şi fără nici o expresie, nici măcar de cruzime, dar aşa, cu nişte ochi frumoşi… […] apare timorat, aşa, şi cu nişte ofiţeri superiori – nu mai ştiam nici gradele! – plutonieri, plutonier-majori, sergenţi, sergent-major, [grade] de-astea mari, unde nu mai puteai să numeri stelele, să apreciezi între mărime şi diferite stele, nu mai ştiam… Şi se deschide uşa. Noi am stat amândoi în patul nostru, că era oră de somn.
Şi ăsta, ofiţerul politic, zice: <De ce nu vă sculaţi în picioare, de ce nu salutaţi?> Ne-am sculat amândoi în picioare, zic: <Foarte simplu: pentru că noi nu obişnuim să salutăm pe cineva care intră la noi în casă cu pălăria pe cap!> – ăsta [Drăghici] avea şapca pe cap, era în uniformă. Şi în secunda aia şi-a scos şapca. N-am să uit acest gest al generalului Drăghici cât oi trăi!… Că în faţa unui copil flămând şi – nu mai eram chiar copil, aveam vreo 30 de ani, da’ mă rog, în puşcărie eram tot copil! – flămând şi schingiuit şi vai de capul lui, şi-a scos şapca. Cred că i-a fost un necaz după aia, da’ gestul a fost [făcut]…
Asta a fost singura mea întâlnire cu generalul Drăghici care ne-a propus atunci – spunându-ne că în situaţia asta a fost şi Victor Vojen şi Radu Gyr şi nu mai ştiu care – să ne ia pe amândoi, că de-aia ne băgase împreună, pe Puiu Băjenaru şi pe mine, să ne ia pe amândoi, să ne plimbe prin ţară, să ne arate realizările [comunismului] şi să ne întoarcem să povestim ce-am văzut… nimic [altceva] decât ce-am văzut. La care noi am spus: <Domnule Drăghici…>, amândoi i-am spus să se ducă şi să plimbe ursul! Să caute pe alţii… Şi nu mai ştiu dacă o fi găsit pe cineva… Vojen, Radu Gyr ăştia, da, dar ăştia erau legionari, nu erau… Asta era închisoare de liberali şi de ţărănişti, era mai greu să găsească <cozi de topor>…”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2001]
