Râmnicu Sărat
1901, octombrie: prima atestare a penitenciarului Râmnicu Sărat, vizitat atunci de regele Carol • este construit în sistem celular, pe două niveluri, cu două corpuri de clădiri • până în 1963 închisoarea foloseşte şase camere mari şi 35 de celule mici în primul corp, iar în al doilea câte 16 la parter şi etaj • celula de pedeapsă, „neagra”, este la subsol • 1948: apar primele forme de reeducare pasivă, deţinuţii politic fiind siliţi să ia lecţii în care trebuie să asculte despre importanţa reformelor guvernului Petru Groza, „beneficiile” regimului de democraţie populară, superioritatea marxismului • 1955: sunt aduşi supravieţuitorii „lotului Iuliu Maniu”: Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Victor Pogoneanu • potrivit mărturiei unui fost deţinut, este „cea mai tragică închisoare”, „dacă nu are faima Aiudului (…) se datorează faptului că închisoarea este infinit mai mică” • 1948-1963: penitenciarul Râmnicu Sărat practică un regim de exterminare.
Până să ajungă la Râmnicu Sărat, viaţa lui Alexandru Constantinescu s-a desfăşurat ca un scenariu de film. În război a luptat pe frontul estic unde a fost făcut prizonier de ruşi în 1944. A fost dus în lagăr în Basarabia şi apoi la Verhoiansk, dincolo de Cercul Polar de Nord, de unde a reuşit să evadeze. Venind spre casă, a fost prins la trecerea Prutului de grănicerii români care l-au predat ruşilor. A ajuns din nou în lagărele sovietice, la Zaporojie şi Odesa. În 1950 a fost trimis în ţară ca deţinut (împreună cu alte mii de prizonieri români) şi a ajuns la Ghencea unde a stat şase luni, după care a fost eliberat. Experienţele extreme pe care le-a avut în URSS l-au determinat să formeze o organizaţie antisovietică şi anticomunistă care avea să ajungă la 36 de membri. În 1954 toţi au fost prinşi şi aruncaţi în închisori, la Jilava, Galaţi, Aiud, Gherla… În ce îl priveşte pe Alexandru Constantinescu, cele mai dure amintiri de deţinut politic le are însă de la închisoarea Râmnicu Sărat unde sălbăticia regimului l-a dus cu gândul la sinucidere.
„Când caralii intrau pe uşă …”
„Am fost dus la Râmnicu Sărat. Singur în celulă, nu s-auzea nici o mişcare… prima dată am fost dus la etaj, apoi jos. N-aveam voie să mă uit pe fereastră, deşi ferestrele aici erau cu obloane şi nu vedeai decât puţin, când te uitai vedeai cerul. Te scoteau la aer la două-trei zile, ţarcul de aer era… – un zid de vreo trei metri şi ceva înălţime – şi-n două părţi erau sentinele care priveau cum te-nvârteşti. Şi trebuia să ţii capul cu bărbia în piept, cum mai ridicam capul, gata! ăla bătea din talangă şi venea ăsta şi te lua: <N-ai voie să te uiţi!>
Dar într-una din zile m-am ridicat la fereastră, sus, şi am început să întreb: <Ştiţi ceva de maiorul Jianu? Ştiţi…?> Şi gata, pe la ferestre [deţinuţii au început să mă întrebe]: <Cine eşti? Cine eşti?> Zic: <Sunt Constantinescu Alexandru, din organizaţia Cerna. Ştiţi ceva de maiorul Jianu?> <Nu, nu…> şi în timpul ăsta [miliţianul] a bătut din talangă, au apărut pe la uşi, imediat am auzit semnalele [din celule], că aveam şi noi apărătorii noştri… La Râmnicu Sărat – aici era regimul tăcerii! Când caralii intrau pe uşă, în incinta închisorii, rândunicile şi vrăbiile începeau să ciripească de parcă ar fi văzut uliul sau cucuveaua. Şi ştiam: acum a intrat caraliul… În celulă, nu aveam voie să stau decât în picioare, doar după-masa puteam să stau pe marginea patului; n-aveam voie să dorm, tot timpul, din sfert în sfert de oră, deschideau vizeta şi se uitau… Şi o mâncare foarte, foarte proastă.”
„Cum stai cu moralul?”
„Atunci când intri într-o celulă, începi să cauţi: nume pe pereţi, zgârieturi pe uşă, tot, să găsesc <vizorul>. <Vizorul> era o gaură în uşă, de vreun milimetru, poate doi, prin care te puteai uita şi să vezi ce este în faţa ta. Am găsit-o, dar era înfundată cu ceva, cred că cu pâine. Am început să pun salivă pe ea, am început să… N-aveam nimic, singurul [obiect] ce-aveam la mine, metalic, aveam o lamă, o jumătate de lamă în clapeta de la buzunarul hainei, zăii. […] M-am apucat să trag cu gura, până când mi-a venit dopul de acolo în gură. Şi mă uitam, vedeam cum la celulele din faţa mea se dădea mâncare: se punea arpacaşul în gamelă, iar dintr-un ibric se lua cu lingura şi se punea ulei deasupra, o linguriţă-două. Zic: <De ce dracu’ fac chestia asta?>, nu ştiu. Ca mai târziu să aflu că asta să dea impresia că mâncarea are grăsime, arpacaşul… sfântul arpacaş […] Venea frizerul, trebuia să stai în genunchi când te bărbierea, cu un brici de-ăla. Spunea: <Ce te râzi, mă? Râzi la mine?>, [dar tu] strângeai din dinţi de durere.
Când, într-o bună zi, m-au scos la aer şi iarăşi am ridicat capul sus, să mă uit… – [pentru că] din celula mea în care stăteam, singurul lucru pe care-l vedeam seara erau două stele, încolo nu vedeam absolut nimic! – au venit ăia şi m-au luat repede în şuturi şi m-au băgat în celulă. <N-ai voie să ridici capul.> Ei, fir-aţi ai dracu’ să fiţi! A treia zi, a venit să mă scoată iarăşi la aer. […] Am mers puţin şi pe urmă zic: <În definitiv, ce?…> şi m-am aşezat jos. A sunat ăla din talangă, a venit sergentul ăla major, zice: <Ce, bă, nu vrei să te plimbi?> <Nu vreau>, zic, <du-mă înapoi în celulă>… M-au dus în celulă şi gata, din ziua aceea n-am vrut să mai ies la aer pentru nimic în lume.
Când cădeai jos de nu mai puteai şi erai complet dărâmat, venea doctorul şi-ţi făcea injecţii, îţi dădea patru-cinci ore pastile, ca să-ţi revii. […] N-am vrut nici să mai iau medicamente, n-am vrut nici să mă mai bărbieresc, că era un chin… Şi, într-adevăr, hrana a început să fie parcă mai consistentă. […] Schimbând acest regim, adică făcând această întorsătură, a început să vie procurorul mai des: <Cum te simţi? Cum stai cu moralul? Cum…?> <Mă simt foarte bine>, la care procurorul îmi spune: <Haide, măi, recunoaşte că o duci prost… Uite, fac referat şi poate se prinde…> Ce să se prindă?!…”
„Am hotărât să mă sinucid”
„Regimul era insuportabil şi deci am hotărât să mă sinucid – singura închisoare din viaţa mea în care m-am gândit să mă sinucid. Trecuseră aproape şase luni […] şi dom’le, zic, în ultimă instanţă, ce să fac? Moartea e aşa de frumoasă… şi am început să mă gândesc mult cum arată moartea şi de ce este moartea, ce se întâmplă când mori. Dom’le, şi am reuşit să mă autosugestionez că moartea este foarte frumoasă, moartea nu e altceva decât despărţirea spiritului de materie, că undeva, după ce murim, spiritul colindă tot universul. […] Şi într-o seară zic: <Doamne, să mă uit bine deseară pe cer, din toate unghiurile, peste tot şi dacă mai zăresc măcar o frântură de stea, înseamnă că am să scap>. Şi în seara aceea mă uit şi văd cele două stele şi mai încolo puţin de ele, parcă mai departe de ele, alte două pe care nu le văzusem niciodată. Măi, visez? Am zgâriat peretele cu unghia… […] Măi, nu visez!… S-a dat stingerea, m-am culcat, sigur că în noaptea aia eram foarte tulburat, a doua seară mă uit iarăşi, n-am văzut decât cele două stele. A treia seară mă uit iarăşi – tot cele două stele! […]
Cam a treia zi după întâmplarea cu stelele, a treia sau a patra zi, se deschide uşa şi apare caraliul, care mi-aduce hainele… Zice: <Bărbiereşte-te, că ai să fii mutat de aici>. Zic, în sfârşit!… Dar ce-a fost cu stelele alea două? De unde a venit asta?… Că şi acum mă frământă acest gând!”
[Interviu de Mariana Conovici, 2000]
