Satu Mare
1897: este ridicată clădirea închisorii, cu o capacitate iniţială de 150 de locuri • după 1945: rămâne un penitenciar relativ mic, „de maximă siguranţă” pentru deţinuţi condamnaţi pentru infracţiuni „contrarevoluţionare” – deţinuţi politic • 1950-1957: sunt raportate totuşi câteva evadări (Ana Roatiş, Liviu Kiraly, Vasile Dovan) • printre comandanţi este Teodor Drăghici (1949-1950), fratele celebrului general comunist Alexandru Drăghici • după 1964: devine închisoare pentru deţinuţi de drept comun.
Ion Dunca din Ieud se alăturase grupului de rezistenţă anticomunistă al maramureşenilor, condus de Vasile Popşa, încă din anii de liceu. Arestat prima dată în 1949, a fost condamnat pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale” şi pentru port ilegal de armă. Tot pe atunci a ajuns şi la închisoarea din Satu Mare unde, ca să scape mai uşor de regimul dur şi folosind împrejurările, a jucat rolul unui nebun. Iată cum s-au petrecut lucrurile:
„Aşa a rămas, că eu-s nebun”
„În Securitate, erau două paturi de beton şi o masă de beton şi trebuia să stai în şezut. Pe la ora 10 seara am adormit fără să-mi dau seama… Nu era voie să te culci pînă la stingere! Şi a venit ofiţerul de serviciu să ne urmărească – că ei aveau tălpi de cauciuc peste cizme şi nu se auzea [când veneau] – a ridicat vizeta: <Măi, banditule, de ce dormi?> Eu, fără să-mi dau seama, zic: <Bandit e tată-tău şi mamă-ta!> şi am început să ne certăm. Şi m-a dus la carceră. La carceră aşa [tare] m-au bătut, m-au legat aşa, cu lanţ jos şi sus, m-au bătut tare şi mi-au rupt nişte coaste. Dimineaţă s-a făcut proces verbal de constatare. A venit medicul şi medicul a întrebat ce am, cutare şi am spus [ce am, dar ei au zis:] <Nu-i adevărat, e nebun!> şi <…el a dat cu capul!> Şi aşa a rămas, că eu-s nebun.
Şi m-au adus la Sighet, la casa de nebuni, la doctorul Vişek. Doctorul Vişek m-a chemat la el. <Eşti nebun?> <Nu-s nebun!> <Păi, uite ce scrie medicul!>… că aduseseră un medic psihiatru, au declarat ăştia că-s nebun şi că eu am dat cu capul de pereţi, dar de fapt ei m-au bătut, n-am dat eu cu capul… Mi-au rupt două coaste, eram albastru, mă rog, eram bolnav, am avut hemoragie internă. […]
Doctorul Vişek, văzând actul de acuzare – că a cerut să vadă care-i actul de acuzare, ce-am făcut, dacă are legătură cu boala, probabil, aşa-mi închipui… – doctorul Vişek era chiar vecin în Sighet, mă cunoştea – a spus: <Măi, copile, să ştii că-i bai!… [Dar] poţi scăpa pe motiv că eşti nebun, acuma, dacă ei te-au făcut nebun, trebuie să fii nebun!> Şi doctorul Vişek m-a învăţat ce să fac ca să fiu nebun. Mi-a făcut aici vreo patru şocuri electrice – dar mi le-a făcut, efectiv! – a zis că să nu-mi fie frică, că nu se moare din ele, dar… că trebuia să fie trecute în tratamentul pe care mi l-a făcut.
M-au dus înapoi la Satu Mare şi eu am început să fac ce mi-a spus el: când ei mă întrebau ce-i aia să spun altceva, dacă-i vară să spun că-i primăvară, să mă uit într-un loc fix. […] Şi-am început pe această cale. M-au dus la Satu Mare şi acolo m-au ţinut un an de zile singur. M-au legat cu lanţuri – pentru că eram socotit nebun – şi-acuma eu eram şi nervos şi că trebuia să joc această carte şi ştiam că nu mai am întoarcere, că dacă te prinde te şi omoară, am făcut pe nebunul!”
„Coboară, măi, banditule!”
„Eu, fiind singur – stăteam în Satu Mare singur într-o celulă – singura mea mîngâiere era că mă uitam pe geam vedeam şi eu o fată care locuia undeva şi mă uitam la ora fixă când venea de la şcoală. M-am urcat în geam. A venit miliţianul, a spus: <Coboară jos, măi, banditule!> <Nu cobor!> Şi-atuncea a intrat în celulă şi eu am luat geamul şi i l-am băgat aşa, în cap şi m-a prins şi-atunci l-am muşcat de mi-au rămas şi pantalonii lui în gură. Eram tare la 26 de ani, ştiţi, eram voinic! L-am muşcat aşa, că mi-au rămas şi carne şi pantalonul în gură.
M-au bătut, m-au legat, m-au dus la izolare, au vrut să mă omoare, mi-au băgat cârpe în gât, mă rog, ca să mă sufoc… Nu m-am sufocat. Până la urmă au venit şi mi le-au scos. Şi pe urmă m-au dus la Văcăreşti, unde-i Mănăstirea Văcăreşti, un spital era de psihiatrie acolo, al Ministerului de Interne… […] Medicul a venit la comandantul care era atunci fratele lui [Alexandru] Drăghici şi [ăsta] i-a spus <ăsta-i nebun!> Atunci a venit medicul şi mi-a spus: <Dunca, eşti sau nu nebun?!> El mă ţinea sub observaţie – am stat şase luni – el avea nişte bănuieli, dar n-a stat [până atunci] de vorbă cu mine. Şi-am spus: <Dom’le, nu-s nebun, dar n-am ce face…> <Ei>, zice, <ascultă de mine atuncea, că eu o să te ajut>. […]
Şi m-a ajutat într-adevăr, înainte de comisie mă chema: <Vezi că mâine vine Tomorog în comisie, cu Drăghici, cu procurorii!> – şi-mi spunea ce să fac. [Comisia] zicea: <Repetaţi tratamentul…>, iar îmi dădea nişte injecţii… Nici nu dormeam, nici nu eram treaz… Mă băga în comisie, iar mă-ntreba: <Ce-i afară?> – erau flori… [eu ziceam:] <Noiembrie.> <Nu vezi că-s flori?> Eu ziceam invers, ştii?!… Mă rog, pe urmă mă scotea, ce discutau nu ştiu. Doar tratamentul… plegomazin îmi dădea mereu, deci era o injecţie care se dădea de trei ori pe zi, era foarte greu de suportat, nu că era dureros, ci senzaţia pe care o aveam… Şi-aşa am stat cu plegomazin vreo şase luni de zile.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1997]
