Oradea
Penitenciarul Oradea este unul dintre cele mai vechi locuri de detenţie din ţară • 1800: sunt clădite administraţia şi secţia celulară • imobilul actualei închisori datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea • până în 1945 îi sunt adăugate şi alte construcţii • în perioada comunistă devine loc de exterminare, aici au loc şi execuţii • anii ’50: este rezervată deţinuţilor politici condamnaţi la muncă silnică • anii ’60: capacitatea maximă este de 1127, dar în unele perioade cifra deţinuţilor o depăşeşte • în pavilionul 1 sunt trei secţii pentru bărbaţi şi una pentru femei, al doilea pavilion are şi el trei secţii • condiţiile de detenţie sunt extreme: paturi ruginite, uneori insuficiente, cu saltele de paie, fără aşternuturi, tinetă în cameră, fără capac, mâncare insuficientă, aer irespirabil şi frig iarna • deţinuţii politic recurg adesea la greva foamei ca formă de protest.
Arestată în 1960, doctoriţa Galina Răduleanu a fost condamnată la şapte ani de închisoare pentru atitudine anticomunistă şi a avut de îndurat regimul închisorilor Jilava, Arad, Oradea şi Miercurea Ciuc. Avea să fie eliberată în 1964, ca urmare a aplicării unuia dintre decretele de graţiere a deţinuţilor politici (Decretul 310/1964), din închisoarea de la Oradea.
Audio: un cântec despre închisoarea de la Oradea, compus şi cântat de ţăranii maramureşeni Darie Vlad şi Ioan Chiş, foşti deţinuţi politici.
„Ei au încercat să înceapă şi la noi o reeducare de tip Aiud, venise această doamnă care nu ştim cum o cheamă, avea figură de armeancă şi venea în momentele mai sensibile, cheie, să zicem. Şi făcuse o şedinţă […] în care ne chemase pe toate şi ne citise acolo o scrisoare a lui Radu Gyr în care el se dezicea [de mişcarea legionară] şi pe urmă încă un comandant… parcă Nichifor Crainic, în orice caz doi au fost. Şi a început să zică [asta despre ei]… Noi toţi am rămas aşa, stupefiaţi…
A avut un impact extraordinar, mai ales asupra legionarelor…
Păi acolo erau numai legionare!
Deci asta unde se întâmpla?
La Oradea… acolo de unde am ieşit, ultimul an. Şi [a zis] <Cine vrea să ia cuvântul?> Tăcere totală, pauză. Şi atuncea doamna [zice] <Nicolicescu>. Nicolicescu făcuse a doua închisoare, […] Nicolicescu, deci, era legionară şi mai ales fratele ei care era medic, [Nicolae] Nicolicescu, medic vestit [urolog]. Ea era destul de rezervată aşa, nu dădea senzaţia nici că e într-o parte, nici că e în alta. De-aia eram curioase să vedem ce va spune. Ea s-a ridicat şi a spus: <Eu nu scuip pe suferinţa mea!>… Foarte demnă! Şi s-a aşezat jos. Şi doamna a rămas puţin… derutată şi aşa, cu semnul întrebării.
Şi atunci a sculat-o pe alta, o maică, maica Vasilache Nicodema care era maică la Tismana şi nu mai ştiu în ce grup a fost [condamnată], dar cu ani mulţi de închisoare. Era un om mai simpluţ, aşa, cu o vedere destul de rigidă şi destul de retrasă… [O întreabă:] <Vasilache, ce spui?> Vasilache s-a ridicat în picioare. Am rămas absolut surprinsă, că avea în momentul acela o cu totul altă înfăţişare: de unde era [de obicei] aşa, umilă şi nebăgată în seamă, deodată avea o înfăţişare demnă şi măreaţă. Zice: <Eu am fost, sunt şi voi fi legionară!> A!… parcă i-a picat apă clocotită doamnei… Zice, <Cum poţi… [să spui aşa ceva] după ce-au făcut, în ’40?> <Ăia n-au fost legionari, au fost comunişti îmbrăcaţi în haină verde!> <Uite-te ce-am făcut noi [comuniştii], am ridicat, am construit… aşa…> <Păi aţi făcut, noi am stat doar şase luni [la guvernare] dumneavoastră aţi stat 30 de ani…> Şi a fost aşa, ceva!… Pe urmă, mai erau nişte maici de la Viforâta, care erau [închise] în procesul părintelui Anania. Era o maică drăguţă, maica Maftidia şi o maică mai simpluţă şi mai prostuţă, maica Xenia, aşa, grasă şi care n-avea nici simţul umorului şi care s-a ridicat cu o figură [aspră]… <Maică, dar cum poţi dumneata să vorbeşti aşa?> – adică ea era de partea comuniştilor! – <cum poţi să vorbeşti aşa? Eu cer anchetă!> Maica Xenia… atâta o ducea pe ea capul… Şi cu asta s-a încheiat şedinţa. […]
Nouă, dimineaţa, ne dădea câte o bucată de pâine şi în acelaşi timp şi un cuţit cu care să poţi s-o tai. Şi eram 40 de oameni în sala aia mare, în celula aia mare şi fiecare se înscria [la cuţit], <după cutare>, <după cutare>, că îţi venea rândul, dar trebuia să te înscrii la coadă, ştii, trebuia să stai la coadă. Şi maica Xenia o întreba pe maica Maftidia care n-avea simţul umorului, zice: <Sfinţia ta are coadă?>… Aşa de mult am râs în închisoare! Ceva teribil…”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2022]
