Pe data de 15 noiembrie 1920, la Geneva, a avut loc prima ședință a Societății Națiunilor, ca organizație internațională ce a reunit prezența a 41 de țări. Tema a fost organizarea internațională post Tratatul de la Versailles (Tratatul de la Versailles a condus la încheierea oficială a Primului Război Mondial între forțele Aliaților, respectiv Franța, Anglia, SUA, Italia, Japonia, Polonia, România, Serbia, Cehoslovacia și cele ale Puterilor Centrale, respectiv Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, Bulgaria).
Un alt element important a fost faptul că Societatea Națiunilor adus sub cupola dezideratelor sale persoane de culori, convingeri și naționalități diferite, cu scopul de identifica cele mai bune opțiuni pentru a opri conflictele armate.
Ceremonia de deschidere a lucrărilor a început în dimineața zilei de 15 noiembrie, în prezența lui Giuseppe Motta, președintele de onoare a Societății Națiunilor și Paul Hymans, un politician belgian care va fi între 1932-1933 președintele Societății Națiunilor. S-au derulat o paradă militară scurtă și o ceremonie la Salle de Reformation, locul unde au avut loc ulterior ședintele Societății Națiunilor. La ora 11:16, președintele Adunării Generale a sunat din clopoțel, decretând deschiderea primei părți a lucrărilor.
Pe ordinea de zi a acestei ședințe s-a aflat actul de naștere a Societății Națiunilor, care a fost semnat de majoritatea țărilor membre, valabil până în luna decembrie a anului 1920. La începutul celei de-a doua ședințe, din după-amiaza zilei de 15 noiembrie 1920, Giuseppe Motta a propus ca Paul Hymans să fie votat pentru funcție de președinte al acelei Adunări a Societății Națiunilor. Acest lucru s-a votat prin 35 de voturi pentru și 6 împotrivă. Ședința a continuat prin fixarea a șase comitete, în funcție de problemele internaționale.
Un alt punct important de pe ordinea de zi a fost admiterea țărilor Albania, Austria, Azerbaijan și Bulgaria, care își exprimaseră dorința de a fi în rândurile Societății Națiunilor. Procedura de admitere a fost construită în așa fel încât să stimuleze și alte țări să intre. În acel moment, exista o speranța ca Germania să încerce să-și depună candidatura, însă delegația Franței a amenințat cu retragerea țării din Adunarea Generală, dacă Germania era admisă, chiar și cu două treimi din voturi. Ulterior, Guvernul german a comunicat că nu avea în acel moment intenția de a se alătura ligii.
Limba de cancelarie
O altă problemă a reprezentat limba în care trebuiau redactate documentele și care ar fi servit ca limbă de cancelarie. Marea Britanie și Franța au depus moțiuni separate pentru engleză, respectiv franceză. Totodată, un grup de state sud americane, alături de Spania, a depus o moțiune pentru folosirea limbii spaniole ca limbă de cancelarie și limbă de lucru. Această moțiune a fost susținută de 18 țări, printre care Belgia și Marea Britanie, întrucât țările vorbitoare de spaniolă reprezentau 40% din Societatea Națiunilor. Din pricina faptului că inclusiv existența a două limbi de lucru încetinește lucrările, cu atât mai mult a celei de-a treia, moțiunea a fost respinsă într-un final, engleza și franceza rămânând limbi oficiale. Discuțiile privind limba de lucru au fost precedate de dezbateri privind regulamentul de lucru pentru viitoarele ședințe. Documentul a fost adoptat pe 30 noiembrie 1920, iar prin acesta, Adunarea Generală s-a angajat să se întâlnească în prima zi de luni a lunii septembrie a fiecărui an.
Admiterea noilor țări
Pe 9 decembrie 1920, Bulgaria a fost admisă, iar pe 15 și decembrie au intrat Austria, Finlanda, Luxemburg și Costa Rica. Albania a fost și ea admisă pe 17 decembrie, după negocieri lungi și discuții în plen. Aplicațiile Azerbaijan, Georgia, Ucraina, Estonia, Letonia, Lituania, Muntenegru și Lichtenstein au fost respinse, pe motiv că acestea au fost teritorii cuprinse în Imperiul Țarist și care nu pot avea o politică independentă de Moscova. Armenia aproape a obținut admiterea, însă războaiele civile de pe teritoriul ei au determinat această țară să se orienteze spre bolșevism și candidatura ei a fost respinsă.
Societatea Națiunilor a avut și un Tribunal de justiție internațională, cu sediul la Haga, însă Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia au votat împotriva jurisdicției suplimentare asupra lor pe care ar fi putut să o aibă un tribunal internațional. Această propunere a dus la constituirea unui tribunal internațional, însă fără jurisdicție asupra problemelor politice interne ale altor țări.
Concluzie
Societatea Națiunilor a reprezentat un sistem international menit să oprească răspândirea războaielor, folosind conceptele de securitate colectivă și cooperare. În practică, însă, această organizație nu a avut instrumentele necesare pentru a lupta împotriva revizionismului și, ulterior, în 1946 s-a desființat, fără a avea instrumente propriu-zise de răspuns.
A apărut ulterior Organizația Națiunilor Unite, cu o răspândire transcontinentală, însă cu alte reguli și principii care o ghidează. (Autor : Alexandru Balaci)
Bibliografie
https://www.encyclopedia.com/politics/legal-and-political-magazines/highlights-first-session-league-nations
https://archives.ungeneva.org/arbitration-and-security-czechoslovakia
https://www.ungeneva.org/en/library-archives/league-of-nations/covenant
https://www.ungeneva.org/en/library-archives/league-of-nations
