Reeducarea
De o violenţă extremă îndreptată asupra sufletului şi trupului, reeducarea din anii comunismului a fost una dintre cele mai cumplite experienţe de dezumanizare din ultimul veac. Avea ca bază teoretică ideile sovieticului Anton Semionovici Makarenko şi chiar experimentele sale „de geniu” de la începutul secolului XX. Potrivit „descoperirilor” sale pedagogice, reeducarea trebuia făcută numai în colectiv, printr-un şoc care să-i spulbere victimei vechile valori. Experimentului i s-a adăugat încă un pilon pe care să se aşeze: acela al moralităţii partidului unic, comunist, (era ideea lui V.I. Lenin), morala în sine depinzând aşadar numai de nevoile partidului.
La noi reeducarea ideologică şi reeducarea prin tortură au fost aplicate în perioada 1949-1952, în câteva dintre închisorile şi lagărele politice: Suceava, Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Târgşor, Canalul Dunăre-Marea Neagră. Concret, deţinuţii au fost în prima fază îndoctrinaţi în mod paşnic cu principiile marxismului; în cea de a doua, au fost torturaţi cu sadism, torţionarii lor impunându-le să „reeduce” la rândul lor alţi deţinuţi – unii dintre ei prieteni, colegi sau chiar membri ai familiei.
Scopul reeducării a fost, pe de o parte, obţinerea de către autorităţile comuniste a unor informaţii suplimentare despre „contrarevoluţionari” rămaşi în libertate (sau despre cei din celule) şi, pe de altă parte, de a distruge fizic şi psihic pe cei care erau un pericol pentru noua orânduire. Una dintre metodele devastatoare aduse de consilierii sovietici (aplicată „cu succes” în URSS) a fost coabitarea în celulele închisorilor a călăilor cu victimele lor, ceea ce îi făcea pe „reeducaţi” mai uşor de înfrânt. Violenţa bătăilor şi inventivitatea supliciilor (crucificări pe masă, alergare în pielea goală sub o ploaie de lovituri cu ciomegele/curelele, sugrumări, strivirea mâinilor în uşi, silirea de a sta o săptămână cu ochii aţintiţi la becul aprins etc) sunt greu de imaginat astăzi. Potrivit documentelor MAI, peste 30 de tineri deţinuţi politic au fost ucişi, peste 1.000 torturaţi. Dintre ei, mai mult de 100 au rămas cu infirmităţi pe viaţă, au înnebunit ori au încercat să se sinucidă. Este posibil ca numărul tuturor acestora să fie de fapt mult mai mare.
Studiind fenomenul reeducării, scriitorul Virgil Ierunca observa că nu a existat vreun deţinut care să nu fi săvârşit ceea ce i se cerea – să bată, să tortureze -, altfel nu ar fi putut scăpa. Pentru că, „odată depăşite anumite limite ale suferinţei, omul nu mai poate continua să fie om. Orice ar deveni atunci, tot victimă rămâne. Judecata se opreşte pe pragul acesta al inumanului care a fost Piteştiul reeducării chiar şi pentru victimele devenite călăi. În schimb, cei care au iniţiat experienţa, autorităţile comuniste şi primii executanţi, poartă răspunderea pentru toţi ceilalţi.” (Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti).
Arhiva de istorie orală Radio România păstrează zeci de mărturii ale celor care au trecut prin acest neomenesc experiment din care nimeni nu a ieşit cu mâinile curate. Iată două fragmente din interviurile cu Sorin Tulea – condamnat la 15 ani de muncă silnică pentru „înaltă trădare” – şi Gheorghe Cuşa – „contrarevoluţionar” şi „duşman al poporului”, „bandit legionar” – fragmente care anunţă seria de mărturii pe care le veţi găsi la rubrica noastră în săptămânile care urmează.
Sorin Tulea
„Deţinuţii politici au fost împărţiţi în două categorii distincte. Prima categorie, cei consideraţi <periculoşi>, au fost exterminaţi în masă prin înfometare şi muncă forţată, aşa cum s-a procedat în începuturi la Aiud şi la Canal sau izolaţi complet tot în regim de exterminare, cum a fost la Sighet, Râmnicu Sărat, Zarca de la Aiud, Gherla sau au fost supuşi unui regim de reeducare, la Gherla şi Piteşti. Această ultimă categorie a fost cel mai greu încercată, deoarece cei care au mai scăpat de acolo s-au ales cu sănătatea şi cu sistemul nervos dereglat pentru toată viaţa.
A doua categorie erau cei consideraţi <nepericuloşi> şi care puteau fi utilizaţi pentru muncă, în gulagurile româneşti. Gradul de <periculozitate> sau <nepericulozitate> era determinat de modul exclusiv al [întocmirii] dosarului său penal după care respectivul a fost judecat, de activitatea sa politică după 23 august [1944] şi de noroc.” (interviu de Octavian Silivestru, 2000)
Gheorghe Cuşa
„La Piteşti a fost fenomenul acela crunt […] Vreau să vă spun că acolo s-a murit nu atât fizic, s-a murit foarte mult din punct de vedere moral. Şi această distrugere morală ne-a urmărit de-a lungul anilor şi chiar după 1990. Adică, am căpătat ceva din strânsoarea, din… durerile şi din orientările pe care ni le-au făcut la ora aceea comuniştii, mai ales că acest fenomen de reeducare a fost implantat de către sus-puşii [vremii], în frunte cu generalul Nicolschi. El a vrut ca prin noi, studenţii, să dărâme [în general] studenţimea. Şi să ştiţi că, în parte, într-o anumită perioadă, s-a şi realizat. […]
Acesta era un plan foarte bine pregătit de Securitate… Era un plan foarte bine pregătit, pentru că noi trebuia ca, din vajnicii luptători care ne construiserăm noi de-a lungul anilor, trebuia să devenim un fel de… torţionari în celelalte lagăre şi închisori din ţară. Noi, studenţii, când am plecat la Piteşti, în 1950, deja 80% trecuseră prin această autodemascare, această reeducare. O reeducare forţată, care s-a dus numai prin bătăi… Au fost etape îngrozitoare!” (interviu de Silvia Iliescu, 1999)
În episoadele care urmează, veţi putea afla lucruri zguduitoare petrecute în închisorile reeducării comuniste, mărturii directe despre primii executanţi, despre victime şi călăi, din perioada 1949-1952.
