Reeducarea de la Piteşti (I)
1949-1952: fenomenul reeducării din închisorile comuniste atinge apogeul la Piteşti • iniţiator: Alexandru Nicolschi, director general adjunct al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului • iarna 1948/1949: studentul Eugen Ţurcanu primeşte de la acesta însărcinarea de a forma echipa de torţionari, la închisoarea Suceava • primăvara 1949: echipa lui Ţurcanu este transferată la Piteşti, pentru a aplica reeducarea violentă • scopul reeducării: obţinerea de informaţii suplimentare, distrugerea fizică şi psihică a opozanţilor regimului • etapele reeducării: după serii de „demascări” (autodenunţuri, denunţarea altora din afara închisorii sau din celule) urmează metamorfozarea „reeducatului” în „reeducator” (deţinuţii sunt siliţi să se bată şi să se tortureze între ei, sub controlul grupului Ţurcanu) • metodele de tortură sunt de o varietate şi violenţă greu de imaginat.
Arestat în 1948, studentul politehnist Gelu (Gheorghe) Gheorghiu a fost condamnat mai întâi la opt ani de închisoare pentru contacte cu rezistenţa anticomunistă. Apoi, aflându-se că fusese legionar, a primit 25 de ani de muncă silnică. Dus la închisoarea Piteşti, în iulie 1950, a fost torturat în camerele 4 spital şi 3 subsol de Ţurcanu, Mărtinuş şi Leonida, cei mai duri „reeducatori”. Experienţa sa de aici nu s-a limitat la atât. A fost obligat de Ţurcanu să tortureze la rândul lui, a refuzat; a fost silit să asiste la scene extreme de reeducare; a încercat să se sinucidă; a fost izolat într-un colţ al „nebunilor”… Iată de ce mărturiile lui Gelu Gheorghiu despre experimentul de la Piteşti sunt de-a dreptul şocante. Atenţie, sunt informaţii care vă pot afecta emoţional!
„Dă-i şi bate-l, mai pe tăcute…”
„Dacă puteţi să explicaţi, care erau fazele demascării?
Faza întâi: după ce te bătea şi te tot teroriza, spunea <Domnule, treaba ta [dacă] te laşi să rămâi bandit, să crezi ce vrei, dar trebuie să spui tot ce a făcut [altul] rău statului socialist care are grijă [de noi]…> Şi apoi demascarea: <Trebuie să te demaşti, banditule, să spui tot! Dacă ai spus tot, nu mai are nimeni nimic cu tine…> Dacă apucai să scrii [declaraţia] şi să faci şi să dregi, după ce scriai, bineînţeles, întotdeauna îţi găsea un motiv [de bătaie]… <M-ai minţit, că nu ai făcut [asta şi asta]…> El acuma cunoştea: ăla ce a spus de ăla, ăla ce a spus de ălălalt [şi zicea:] <Banditule, tu de ce nu ai spus?!>
Venea câteodată furios de jos [de la subsol], de undeva: <Vino aici!> – asta s-a întâmplat jos, la noi nu prea a făcut că nu avea la cine – <de ce nu ai vorbit, mă?> şi dă-i şi bate-l, mai pe tăcute, că nu le făcea publice. Deci, faza întâi era <demascarea de exterior>….”
„Nu mai eşti bandit?” „Nu mai sunt, domnule!”
„Faza a doua, propriu-zisă, era să te vadă că îi dai o mână de ajutor, că faci pe [turnătorul]… că te întreba: <Băi, banditule, acuma ţi-ai făcut demascarea. Ia, tu ai putea să îl demaşti pe banditul ăsta?> <Păi nu, că nu ştiu, că nu ştiu ce…> <Atunci să ai grijă să îl păzeşti!> Faza a doua ar fi fost un fel de slugărnicie pe lângă el, pe-acolo. Faza a treia era mai importantă, asta, de-a doua, o mai săreau… […]
La Ţurcanu a urmat linia asta: demascarea, adică să spui tot ce nu ai spus. Dacă arătai că eşti dispus să scapi de toate, atunci venea faza a doua care era turnătoria. <Da’, mă, nu mai eşti bandit?> <Nu mai sunt, domnule!> <Nu mai eşti… Vrei să te scot de acolo?> <Da!> <Dar dacă te bag cu [cutare]…?> – le şi propunea – <te bag într-o cameră cu ăla?… Băi, eu te controlez!> […] Slugărnicia asta pe lângă el, cum să spun?!… o făceai tu de la sine, el nu ţi-o cerea pe asta [explicit]. Dar aşa te verifica el că eşti aşa [reeducat]… chit că te-a dus jos şi l-ai turnat pe unul şi pe altul, nu conta: dacă afla ceva despre tine, iar te lua şi [te bătea] în faţa tuturor: <Uitaţi, vedeţi? A încercat să ne mintă, a spus că a spus tot şi nu a spus tot! A spus că demască şi el pe bandiţii care se organizează şi aici, în puşcărie, contra regimului şi nu a făcut-o!> Şi după, îl bătea bine…”
„Loveşte banditul!”
„Şi faza a treia şi ultima – care îi dădea lui cea mai mare încredere – era să baţi alături de el pe bandit, să-l loveşti pe bandit. Asta îi punea pe toţi, să încerce: <Loveşte banditul!> Domnule, asta a fost una din chestiile care m-au ţinut pe mine, de la început, să fiu categoric. Domnule, nu trebuie să cedez aici… […]
Acuma, să vă spun o scenă… Într-o dimineaţă, tot aşa: <Ai, banditule, ceva de spus? Ai, banditule ceva de spus?…> – Ţurcanu. […] Nu ştiu ce i-a spus unul lui Manciu… [şi îi zice lui Ţurcanu:] <Eu i-am spus lui Manciu şi el mi-a spus că, domnu’ Ţurcanu, dumneatale şi toţi ăştia care vreţi să ne schimbaţi sunteţi nişte perverşi!> [Ţurcanu zice:] <Auzi, banditule, eu sunt pervers?> <Păi, ce înseamnă asta, domnule, să îl pui pe unul să-şi bată prietenul?> – îi pusese să se bată între ei – zice Manciu. După ce l-a luat şi i-a tras vreo două de a ajuns ăla pe jos întins, [Ţurcanu] zice: <Băi, Săbăduş, voi sunteţi prieteni, prieteni buni…> <Da…> <Ia vino! Ia, măi, arată-i lui ăsta [Manciu] ce înseamnă un pervers!> Ăsta, săracul, se [codea]… <Hai>, zice, <ia arată!> – mă iertaţi acum – <bagă-i **…> <Domnule!!>… L-a luat, l-a bătut pe Săbăduş… […] I-a dezbrăcat, i-a pus unul peste altul, i-a bătut, i-a chinuit, au sângerat… Ce nu le-a făcut, domnule! Au tot ţipat… ăsta, Manciu, săracu’! Domnule, a fost o scenă îngrozitoare, îngrozitoare!… Totuşi, nu avea şi el puţin [bun simţ]… Ţurcanu ăsta?! Avea impresia că poate să sfideze orice legi, domnule, chiar şi legea bunului simţ uman, domnule! Asta este cea mai exagerată [tortură] pe care am văzut-o la el…”
„Semne de-ale Piteştiului”
„A venit iar Ţurcanu… […] Cu noi, cu ăştia trei de la care nu mai putea să scoată nimic… nu ne mai [lua la întrebări]… Nici pe Manciu nu îl mai lua, că cine ştie ce reacţii putea să aibă. Şi pe mine nu prea m-a luat aşa, însă pe Voicu Andreescu îl pisălogea, la o zi-două iar îl lua. Ăsta, nimic!… Sigur că eu am avut o conjunctură mai favorabilă [comparativ cu alţii] care au păţit, săracii, ce au păţit! Dungi, semne, urinat, chestii… Bucăţi întregi de carne din mine nu au dat jos, aşa cum au dat la Pop Cornel, sau la nenorocitul de Măgirescu pe care l-a legat de mână, gol, într-o cameră, singur, şi el şi cu încă unul veneau la el şi se puneau cu bătaia pe el. […]
Voicu Andreescu ajunsese, săracul, de nu mai putea merge, se ducea târâş până la el. […] Într-o zi, eram noi doi parcă lăsaţi mai deoparte, traşi într-un colţ şi zice [Andreescu]: <Gata, am terminat, nu mai pot! […] şi nu mai pot de foame!> Şi, într-adevăr, când vine Ţurcanu…[zice]: <Domnule Ţurcanu, eu vreau să îmi fac demascarea!> – tot greu vorbea, că falca nu i-au reparat-o. Şi se duce spre Ţurcanu, aşa, dar Ţurcanu avea frică de el: <Stai, stai acolo, că te chem eu! Îţi faci tu demascarea, banditule? Auziţi, voi îl credeţi, mă?> <Hăăă! Hăăă!> – corul [de deţinuţi]… <Treci la locul tău, acolo…> […]
Cel mai rău dintre noi arăta Voicu Andreescu, pe urmă Manciu, după aia eu, care mai aveam nişte zgârieturi; coastele îmi sunt rupte de la călcătura lor [peste mine], de-acolo; unghia de la piciorul ăsta era smulsă… şi alte semne din astea, ale Piteştiului.”
[interviu de Lavinia Ivaşcu, 2000]
