Reeducarea de la Piteşti (II)
1941: vechii clădiri a penitenciarului i se adaugă o altă construcţie care în perioada comunistă devine centru de exterminare, aici fiind aduşi mai ales studenţi • primăvara 1949: echipa lui Ţurcanu este transferată la Piteşti, pentru a aplica reeducarea violentă • scopul reeducării: obţinerea de informaţii suplimentare, distrugerea fizică şi psihică a opozanţilor regimului • inimaginabile acte de tortură se petrec mai ales în camerele 4 spital şi 3 subsol unde Eugen Ţurcanu îşi dă frâu liber toanelor, puseurilor de furie şi poftelor de răzbunare • aici l-a omorât în bătăi şi pe Alexandru Bogdanovici (în aprilie 1950), studentul din Iaşi, prietenul lui care făcuse parte el însuşi din prima echipă de torţionari.
Aristide Lefa, student medicinist, arestat în 1948, a fost condamnat la opt ani muncă silnică, confiscarea averii şi degradare civică pentru „uneltire contra ordinii sociale”. A fost apoi în vreo zece închisori şi lagăre de muncă. La Piteşti a fost adus tocmai în perioada în care se pregătea reeducarea, aşa încât a cunoscut şi regimul de dinainte („reeducarea paşnică”) şi pe cel de după venirea lui Ţurcanu („reeducarea violentă”), inaugurat în decembrie 1949.
„Nu a fost unul să se plângă…”
„Înainte de mai 1949 cum era regimul închisorii?
Se făcea plimbare un sfert de oră, nu chiar în fiecare zi, dar, oricum, era mai relaxat. Mâncarea tot proastă, dar nu chiar aşa cum s-a făcut după aceea. În plus, a venit directorul şi ne-a spus că regimul s-a hotărât să ne facem reeducare [ideologică], vom primi pachete şi vorbitor o dată pe lună, cărţi să citim…
Reeducarea paşnică…
…paşnică şi cu regim de relaxare. Noi eram <recuperabili>, pasămite. […] Şi în perioada asta a fost o singură duminică când au venit [familiile]… era unul, Limberea, chiar din Piteşti era, i-a venit familia. Şi când au venit duminica următoare la vorbitor, i-a alungat de la poartă cu pachete cu tot, nu a mai lăsat pe nimeni să intre. Şi atunci s-au pus pe regim dur, de exterminare.
Ce m-a impresionat pe mine, personal: eram acolo 1200 de inşi. […] Noi, la munca silnică, eram, ştiu eu, 150-200, nu mai ştiu exact câţi eram, condamnaţi cu muncă silnică – [nu a fost] unul măcar să se plângă că trăieşte ce trăieşte sau să ceară îndurare, sau să ceară… toţi aşteptau moartea, senini.”
„Nu puteai nici să mori”
„A venit momentul să ne plimbăm. Era o zi frumoasă, senină, destul de frumos afară. Dar imediat cum am ajuns acolo, [toţi] odată, s-a umplut curtea interioară. Câţiva au şi căzut, adică nu au putut să mai meargă, să mai… aşa erau de slăbiţi, încât nu mai puteau să meargă… Şi parcă văd aveam bocanci, era ciment pe jos, ziduri în jur, de ciment, mergeam aşa încet, rap-rap-rap, cu privirea aşa, undeva, peste veac… Mi-am dat seama că toată lumea aşteaptă resemnată, că eram convinşi că ne omoară, ne termină, că suntem puşi pentru exterminare! Dar nimeni nu se văita, cel puţin la noi, la muncă silnică, nimeni nu a făcut nici un fel de act de plecăciune în faţa regimului de distrugere pe care îl trăiam!
Au fost tentative de sinucidere în perioada asta, cât aţi fost dumneavoastră acolo?
Nu, nu, numai Spoială care a încercat să îşi taie gâtul cu lama, făcută demonstrativ – numai pielea o tăiase – i-am pus câteva agrafe şi nu a avut nici o problemă. […] Dar s-au sinucis când a început reeducarea, Şerban Gheorghe şi cine a mai fost?… că au fost vreo trei care s-au aruncat de la etaj cu capul în casa scărilor şi au murit. Nu puteai nici să mori atunci!… După ce au pus plasă nu se mai putea… Asta a fost… Îmi imaginez, cea mai mare fericire atunci să mori, era cea mai mare pentru un om, nu se mai putea îndura! Dar nu aveai cum, adică nu aveai cu ce să îţi tai vene, nu aveai cum să te arunci, nici pe geam, nici pe… adică erai păzit zi şi noapte, schingiuit zi şi noapte! Au încercat mai mulţi, şi-au mai tăiat venele unii din ei, au găsit un blacheu pe undeva, l-au ascuţit fără să ştie alţii şi au încercat să… Au fost omorâţi în bătaie câţiva, Niţă Cornel şi alţii au murit în bătăi de Ţurcanu, omorâţi acolo, în temniţă. […] Cel puţin jumătate s-ar fi sinucis fără regret dacă li s-ar fi dat otravă sau… ar fi murit fără nici un fel de regret, cea mai mare fericire era să fii mort!”
„Teroarea closetului”
„Hrana era, în medie, cam 800 de calorii pe zi, încât vedeai… O dată pe săptămână făceam baie, ne duceam la baie, vedeai cum ies oasele de sub piele. Simţeai, vedeai cu ochii cum se topeşte tot de pe tine, asta era la vedere, fără să te cântăreşti… […]
Dimineaţa şi seara ne scoteau la closet, dimineaţa, să vărsăm tinetele… Closetul avea două scaune şi eram şase-opt inşi în celulă. Atât ne ţinea la closet, cât reuşeam să golim damigeana de urină. Ce să-ţi mai faci şi nevoile?! Mai ales cei care erau constipaţi… Noroc că eram tineri, mă rog … Dar unii erau terorizaţi pur şi simplu, săracii, nu puteau să-şi facă nevoile!… Asta era una din marile [torturi]… […] Era cumplită teroarea closetului!”
„De neimaginat, în secolul XX…”
„În reeducare, cei care au trecut pe acolo nu au putut rezista terorii fizice, adică să ajungi să îţi mănânci propriile fecale sau să stai cum a stat Victor Dinescu – noi îi spuneam <Zeus> – l-au pus într-un picior pe tinetă, cu rucsacul în spate, să stea într-un picior şi cu mâinile în sus, toată noaptea. Şi nu poţi să stai, că la un moment dat îţi cad mâinile şi cum îi cădeau mâinile îi dădeau cu parul, ca să se ridice iarăşi. A rămas el vestit, că îi spuneam Zeus, că era ca o statuie, a rămas, săracul, Victor Dinescu…
Când mâncai ca porcul, că nu îţi dădea voie să mănânci cu lingura, trebuia să mănânci din gamela fierbinte cu gura, aşa cum mănâncă animalul… este de neimaginat, în secolul XX! A făcut şi Makarenko bătăi în Rusia cu deţinuţii de drept comun – că acolo erau vagabonzi, nu erau politici – dar ce s-a întâmplat la Piteşti nu s-a întâmplat nicăieri, în lumea asta nicăieri nu s-a întâmplat ce s-a întâmplat în Piteşti! Pentru că studenţimea, din ‘22 până atunci, a luptat împotriva comunismului, în speţă legionarii, că ei au fost cei care au luptat teoretic şi practic. Şi atunci au trebuit să plătească toate oalele sparte… […]
Anterior datei de 6 decembrie [1949] s-au mai făcut demascări la Piteşti? Bătăi?…
Nu… Bătăi au fost generale, făcute de autoritate, de miliţieni, de gardieni, dar de deţinuţi nu. Prima dată când s-au ciocnit deţinuţii de o parte şi de cealaltă a fost de Sfântul Nicolae, în ’49. După aia s-a generalizat, dar până atunci nu a fost. […] Ţurcanu, după aceea, era un fel de director, îi era frică şi directorului [Alexandru Dumitrescu] de el; el umbla prin închisoare, avea cheile – bineînţeles, cu aprobarea Ministerului de Interne… Şi el se plimba prin închisoare, punea la punct toate amănuntele, organiza bătăile, făcea mutări dintr-un loc în altul, când a început reeducarea propriu-zisă. Dar asta după 6 decembrie ’49.”
[Interviu de Lavinia Ivaşcu, 2000]
