Reeducarea de la Piteşti (III)
Categoriile de deţinuţi politici siliţi să ia parte la reeducare: cei întemniţaţi fără sentinţă judecătorească (6 ani de pedeapsă), cei cu delicte politice minore („sprijinirea duşmanului ţării”, 5 ani), condamnaţii pentru „încălcarea ordinii sociale” (15 ani) şi liderii mişcărilor studenţeşti condamnaţi la muncă silnică (20 de ani).
În anii de după război, până la arestarea sa din 1948, Gheorghe Cuşa din comuna Mihail Kogălniceanu, jud. Constanţa, a fost student la Bucureşti, la Facultatea de Filosofie. În vacanţe a ajutat grupul anticomunist dobrogean condus de Gogu Puiu, iar în timpul studiilor s-a ocupat şi cu organizarea unor şedinţe conspirative, adunând colegi din toate facultăţile. La primul proces avea să primească doar cinci ani de închisoare, dar la scurt timp avea să fie rejudecat şi condamnat la „20 de ani de muncă silnică”. Dacă în „experimentul de la Piteşti” a fost victimă, mai târziu, la închisoarea de Gherla, pentru a putea supravieţui Cuşa avea să devină el însuşi reeducator…
La Piteşti „s-a ajuns într-un stadiu de disperare…”
„De-a lungul câtorva săptămâni de zile sau o lună sau două luni de zile trebuia să dai dovadă că te-ai desprins de ideile politice cu care ai intrat în puşcărie. […] Au fost luaţi mai întâi vârfurile, au fost luaţi cei care erau conducătorii studenţimii, şefi de unităţi, şeful Frăţiilor de Cruce, cei care erau cei mai îndârjiţi. Şi de-a lungul câtorva luni de zile şi-au creat nişte antene care au depistat pe cei care polarizau în jurul lor… [oameni]. […]
Să explicăm fenomenul: cum a fost posibil ca oamenii care au avut o demnitate extraordinară – despre care nu putem să zicem că [putea] fi întoarsă la 180º – au ajuns în această poziţie şi au devenit şi ei torţionari la rândul lor? Dar se vede că torturile şi metodele pe care le-au aplicat ei au fost… nu ştiu dacă putea cineva să reziste. Am avut colegi… chiar un coleg de facultate, şeful nostru de lot, Şerban Gheorghe care, trecând prin această reeducare, ştiind că nu va putea rezista la acest lucru, atunci s-a aruncat de la etaj. Alţii şi-au tăiat venele, alţii au încercat să-şi taie gâtul cu ce se putea. Deci, s-a ajuns într-un stadiu aşa, de disperare. Erau cele două trăiri: acuma ce fac, rămân eu aşa cum am fost sau mă prefac, aşa cum zic ceilalţi? […] Deci, practic, prima etapă era etapa de desprindere de ideea politică. Doi: desprinderea de noţiunea de Dumnezeu, Hristos şi religie; trei: era desfiinţarea prieteniei; patru: trebuia să deteşti sau să-ţi denigrezi familia.”
„Parcă-ţi citeau gândurile”
„Metodele de la Piteşti au fost metode importate, ei au venit cu metodele lui Makarenko, Makarenko care a fost un pedagog sovietic şi care a aplicat aceste metode în cadrul delincvenţilor de drept comun. Dar la noi s-a mers prea departe, metodele de distrugere fizică şi psihică sunt inimaginabile! Nu pot să vă spun care dintre metode au fost cele mai crunte, dar vă daţi seama că la un moment dat aveai impresia că nu mai eşti tu. Şi la un moment dat chiar aşa s-a şi întâmplat, nu mai ştiai cine eşti. […]
Acest Eugen Ţurcanu care devenise şeful reeducării şi cu adjunctul lui, Popa Alexandru, deveniseră aşa de… intuiau aşa de bine poziţia fiecăruia, încât parcă-ţi citeau [gândurile] şi noi parcă ştiam la un moment dat că ei ne ştiu gândurile noastre! Au fost oameni care spuneau câteodată, noaptea, băteau în uşă şi spuneau: <Duceţi-mă la domnul Ţurcanu să mai spun câte ceva, că am uitat să spun ce n-am spus…>, până acolo s-a ajuns! Adică, trebuia să te lepezi de absolut tot ce aveai, chipurile, rău în tine. Un coleg de-al meu de facultate, tot din Constanţa, a spus [la un moment dat]: <N-am spus că tatăl meu are un pistol pus undeva, în coşar…>… Stăteam noi, de exemplu, câte opt inşi în celulă de 3,20 x 2,20 metri şi după aceea treceai prin sălile de reeducare, mai mari… Eu, când am intrat la reeducare, primul om care a venit la mine a fost un coleg de liceu de-aici, de la <Mircea cel Bătrân>, el m-a bătut prima dată, dar am văzut în ochii lui că parcă îi venea să plângă. […]
La un moment dat nu mai ştiam [de noi], trebuia să fim nişte roboţi. Se ajungea până acolo încât să fim distruşi din toate punctele de vedere şi să ni se implanteze în noi un alt individ, adică să avem altă identitate şi după aceea să fim dirijaţi ca nişte roboţi.”
„Vroiau să ne arunce în afara istoriei”
„Când am plecat de la Piteşti, ne-a atenţionat Ţurcanu: <Vedeţi că veţi pleca la Gherla> – s-a uitat la noi, eram câţiva aromâni – <fiţi atenţi că acolo e un grup de aromâni, bandiţi din Dobrogea. Sunt mulţi, mergeţi la fiecare în parte şi luaţi pe fiecare în parte şi-l luaţi aşa: Măi, ce nenorocire cu comuniştii ăştia! Măi, aţi scăpat toţi? Aţi declarat totul sau n-aţi declarat? Şi trebuie să spuie cineva: N-am declarat tot, că am pus acolo nişte arme, pe Filiu nu l-am spus, pe Dimcică nu l-am spus, pe ăla nu l-am spus…> Ei vroiau să depisteze toate aceste [informaţii]… tot ce-a trecut prin Securitate şi nu s-a dezvăluit.
Eu cred că – părerea mea personală! – eu cred că acest sistem de reeducare nu era neapărată nevoie să facă din noi nişte reeducaţi, vroia să facă din noi nişte roboţi, să devenim nişte informatori, nişte torţionari pe ici-pe colo şi după aceea să ne arunce în afara istoriei. Dar, în afară de asta, cred că tendinţa lor iniţială era ca să scoată de la noi, adică să dezvăluim ceea ce nu s-a dezvăluit la Securitate, ăsta a fost primul plan. Nu ştiu dacă Eugen Ţurcanu a crezut vreodată în această reeducare, eu cred c-a crezut, cum au crezut mulţi alţii.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1999]
