Reeducarea de la Piteşti (IV)
Documentele oficiale ale regimului comunist nu vorbesc, bineînţeles, despre tratamentul bestial aplicat deţinuţilor politici la Piteşti • într-un istoric al penitenciarului, întocmit în 1967, sunt pomenite nişte „fapte deosebite” care ar fi avut loc datorită nemulţumirii deţinuţilor că li se luase dreptul de a avea pachet de acasă • literatura memorialistică şi mărturiile înregistrate consemnează însă până la detaliu ceea ce s-a întâmplat la Piteşti şi în alte câteva închisori politice între 1949-1952.
Ion Fuică, student la Facultatea de Litere, membru în rezistenţa anticomunistă din Vrancea în grupul fraţilor Paragină, a fost arestat în 1948 şi adus la Piteşti în anul următor.
„Ne întrebam ce se întâmplă”
„Într-o bună zi vine un val de miliţieni pe noi, intră prin celule – era o echipă mare – iau tot, tot ce găseau, cărţi, îmbrăcăminte, absolut tot ce era pe noi. […] Erau poliţiştii, securiştii, cu [directorul Alexandru] Dumitrescu, veniţi de la Ministerul de Interne sau de la Securitate, era faimosul Nicolschi – pe urmă ne-am dat seama [că el era]. Ne-au dus, ne-au izolat pe fiecare şi ne-au dus pe etaj, într-o celulă. […]
La câteva zile, auzim foarte vag, aşa, nişte vaiete, nişte vaiete înfundate, iar câteodată a izbucnit şi un: <Auuu!> din ăla, groaznic… Am îngălbenit toţi, ne-am uitat unul la altul, <ce-o fi?> şi din clipa aia, când simţeam că nu este miliţianul pe culoar, tot făceam cu rândul să vedem de unde vine. Şi venea exact de pe partea opusă, tot de la o celulă din asta. Am mai auzit nişte vaiete din astea, mai ales noaptea. Ce să spun, era ceva aşa, de… o senzaţie de infern. Şi cam intrasem, cum se spune, la idei.
La un moment dat, am văzut un tip relativ scund, bine legat, îmbrăcat bine şi unul mai înalt, slăbuţ […], mergând cocoşat şi foarte greu şi ăsta [scund] îl mai îmbrâncea. […] La alte câteva zile auzim… acolo [unde eram noi] se făcea un unghi [al clădirii] şi noi aveam celularul [lângă] unghi. În unghiul ăsta era o celulă mare, spaţioasă, un fel de sufragerie din asta, mare. Şi se aude de acolo: <Au!! Uhhh! Au!!!> Infernul!… Urlete, zgomote, din când în când se face linişte totală şi aud o voce cântând aria aia din Pescuitorii de perle. Ei, m-a obsedat asta… Şi vedeam şi capul ăluia, că ferăstruica noastră era cu gratii. Începuse demascarea şi ăsta aveam să aflu că era celebrul Ţurcanu. […]
Dar imediat după Crăciun, iar uşi, iar chestii şi pe mine mă coboară jos. […] Aici, nişte figuri livide, tăcuţi, nu vorbeau unul cu altul, în sfârşit, mă uitam şi eu în dreapta, în stânga, nu prea cunoşteam, am mai văzut câteva figuri cunoscute, […] dar toţi tăcuţi, rezervaţi, mi s-a părut foarte… auzisem urletele şi ne-am dat seama că aici este cu tortură.”
„Maestrul Ţurcanu” dă tonul bătăilor
„A trecut o zi sau două şi apar doi indivizi: unul şchiop, cu un picior de lemn, solid, unul brunet şi mai apare şi unul mai… îl mai văzusem pe ăsta, dar nu îi dădusem nici o importanţă. Vin ăştia, se opresc, se uită… Şchiopul se sprijină de un pat, ăla brunetul se uită aşa, azvârle o privire din aia, cum s-ar uita ciobanul, dacă are toate oile acolo şi apare <maestrul>, <marele maestru>, Ţurcanu. Se aşează pe un fel de pat pus acolo, dar avea ceva deasupra, nu ştiu ce avea, o ladă, ceva, că el era sus şi noi eram jos. <În genunchi!> Prima dată ne-am uitat la ăsta aşa, <cum, în genunchi?> Dar a mai urlat odată. Deja ăia începuseră să lovească, ăia doi deţinuţi, aşa numiţi <reeducaţi>. […] Mai urlă odată Ţurcanu: <Mama voastră…> şi nu ştiu ce şi nu ştiu cum, <aţi crezut voi că aicea… Păi, băi, noi când v-am oferit să aveţi un viitor şi nu ştiu ce… nu meritaţi şi trebuie să plătiţi!> şi aşa şi pe dincolo.
A plecat tot aşa cum a venit şi încep bătăile, îi lua pe rând. La un moment dat, mai apar vreo şase-şapte şi loveau aşa, în neştire, pe unde apucau. Unul, săracul, sărea din pat să scape, că îl bătea acolo, să scape undeva, nimic! Cu picioarele, cu… un fel de măcelărire din asta ca la vitele alea. […] Asta a durat câteva zile la rând. Noaptea se opreau. Nu aveai voie să [stai oricum]… fiecare la patul lui, mâinile afară, capul descoperit şi numai cu faţa în sus. La un moment dat, lângă mine se nimerise un băiat cu o figură mai distinsă, mai fină de tot şi ăsta, lovit fiind, sângera. […]
Nu ştiu a câta zi… mi s-au părut zilele alea enorme şi poate că au fost mai puţine, dar mie mi s-au părut, aşa, fără sfârşit. Printre controlori – că noaptea patrulau tot timpul, era câte unul, făceau cu schimbul, dintre aşa numiţii reeducaţi – apare şi Merişca. […] La început, sigur că a fost un şoc mare [pentru mine]. Şi Merişca, patrulând, aşa, se opreşte puţin în dreptul meu, îmi azvârle o privire cu coada ochiului şi îmi spune ceva. Dar mie mi-a fost frică să vorbesc cu el… El iar mai face un tur, iar se opreşte la mine, iar bolboroseşte ceva. Şi mie îmi era teamă acum, zic, domnule, dacă deschid gura… că ăsta era cu ăştia… Ce mai, acum eram <noi> şi <ăştia>, <ăştia şi noi>… La câteva zile încep bătăile astea, încontinuu.”
„Bătăuşii bătăuşilor”
„Pe urmă, au descoperit altă chestie, [chemau pe unul]: <Ia vino, mă!> şi luau pe câte unul şi îi puneau faţă în faţă. <Dă-i o palmă>, ăla, săracul, se codea, <Dă-i, mă, o palmă!> La început nu ştiu care a zis: <Nu dau, domnule…> – ce i-au făcut! L-au luat de acolo cu cearşaful… […] L-au scos pe ăsta afară, iau pe altul: <Dă-i o palmă>, ăla dă. <Mai tare, mă!> Dă… <Dă, mă, şi tu una!> Şi se păruiau, săracii, până nu mai puteau. Veneau alţii… Pe urmă, când m-au luat pe mine… […] îl scoate pe Popa, Popa dă în mine, săracul dă voiniceşte. La un moment dat eu am căzut pe jos, mi-am pierdut echilibrul. […] Mă pune să dau şi eu în el: <Dă, mă!.. Aşa dai tu? Păi să îţi arăt eu cum se dă!> şi îi arde lui Popa una de îl izbeşte, se duce de-a berbeleacul, îmi arde şi mie una. […] Din zi în zi tot mai rău. […] Au venit bătăuşii bătăuşilor – băteau în neştire!
După faza asta de aici, începea alta. Te luau sus, la camera 4 spital, unde hălăduia Ţurcanu. Ţurcanu stătea la o masă, avea o sobă cu lemne, că se simţea mirosul ăla de lemn, relativ plăcut, de cămin. Şi acolo se făceau demascările, erau teancuri de hârtii, plaivaz [de scris], tot ce trebuie. <Scrie!…> A doua sau a treia zi iar venea ăla: <Păi ce, mă, asta este demascare?> […] Şi aşa încep demascările astea oribile…
Cu mine, totuşi, cel puţin sentimentul meu e că… eu nu am fost bătut în halul în care au fost chinuiţi alţii, ăsta este adevărul. Şi întotdeauna Ţurcanu mie îmi vorbea relativ blând. […] Când, la cabinetul lui, la [camera] 4 spital, când unul m-a izbit cu capul de perete şi pe urmă m-a tras de picioare, târâş şi a sărit cu picioarele pe mine şi mă izbea cu pumnii în cap, Ţurcanu i-a făcut aşa, un semn, şi m-a scos de la bătaie şi m-a pus la scris. Păi, nu puteam să scriu, că era mâna parcă paralizată, aveam durere în coaste. Aşa a ţinut tot timpul… cred că de vreo 10-20 de ori, nu mai ştiu, primeam, cum se cheamă, <porţia>.”
[Interviu de Lavinia Ivaşcu, 2000]
