Vineri, 25 noiembrie, se împlinesc 460 de ani de la naşterea lui Lope de Vega, unul din cei mai importanți poeți și dramaturgi ai „Secolului de aur” al literaturii spaniole şi unul dintre cei mai prolifici autori din literatura universală. Viața și opera lui Lope de Vega au fost caracterizate de o exuberanță extremă, iar în activitatea literară a cultivat toate speciile literare, cu excepția nuvelei picarești, fiind autorul a circa 3000 de sonete, 1800 de comedii, 3 romane, 4 nuvele, 9 epopei, 3 poeme didactice.
Lope de Vega are marele merit de a fi fost creatorul teatrului clasic spaniol, operele sale reprezentându-se fără excepţie în cadrul festivalurilor de gen.
A fost adeseori numit „Phoenixul ingeniului” ori „Monstrul Naturii” de către Miguel de Cervantes, exercitând şi astăzi influenţe remarcabile asupra tinerilor scriitori, făuritori ai literaturii moderne.
Félix Lope de Vega y Carpio, pe numele său complet, s-a născut la 25 noiembrie 1562, la Madrid, într-o familie modestă, originară din Valle del Carriedo, din Munții Cantabriei, mama sa fiind Francisca Fernández Flórez, iar tatăl său, Félix de Vega, croitor de profesie.
La vârsta de cinci ani, Lope de Vega citea deja în latină și castiliană, iar la doisprezece ani schiţa deja comedii, una din primele astfel de lucrări pe care le-a realizat fiind „El verdadero amante” („Amantul adevărat”).
A studiat la școală, în Madrid, o instituţie condusă de poetul și muzicianul Vicente Espinel, pe care poetul îl va cita cu admiraţie în scrierile sale de mai târziu, apoi şi-a continuat educația în cadrul Companiei lui Iisus, viitorul „Colegiu Imperial”.
Între anii 1577-1581, a studiat la Universitatea Alcalá de Henares, fără să obțină însă vreo diplomă, desigur, principalele motive fiind viața sa dezordonată și pasiunea pentru femei.
Aceastea au fost şi motivele pentru care nu va putea urma momentan cariera de preot, iar protectorii săi vor renunţa, în cele din urmă, să îl sprijine material pentru a studia.
Pentru a-și câștiga existența, s-a angajat ca secretar a unor personalități, scriind și comedii și alte piese de teatru, la comandă.
În anul 1583, s-a înrolat în marină și a luptat în bătălia de la Isla Terceira, sub comanda viitorului său prieten don Álvaro de Bazán, marchiz al Sfintei Cruci de Mudela. Fiului acestuia îi va dedica una dintre comediile sale.
Continua însă să fie atras de deja mult prea numeroasele sale aventuri amoroase. Biografii săi remarcă faptul că o anume Elena Osorio fusese prima sa mare dragoste, devenită personajul „Filis” din poeziile sale, o femeie despărțită pe atunci de soțul ei, actorul Cristóbal Calderón. Se spune că Lope îi plătea favorurile prin comediile pe care le trimitea companiei de teatru a tatălui iubitei sale.
În 1587, însă, marea sa dragoste va alege să se căsătorească, de conveniență, cu nobilul Francisco Perrenot Granvela, nepotul unui cardinal important, aducând dezamăgirea cruntă a scriitorului, care se va reflecta literar în comedii şi sonete, îl va aduce chiar în fața tribunalului, care l-a condamnat la închisoare, pentru scrierile sale. La apel va primi, însă, doar interdicție la Curte timp de opt ani și a fost exilat din Castilia timp de doi, cu amenințarea de a fi condamnat la moarte dacă nu respectă sentința.
Se va îndrăgosti la scurtă vreme de Isabel de Alderete y Urbina, cu care se va căsători pe 10 mai 1588, asta după ce a răpit-o, cu consimțământul ei. Soţia sa va deveni, în scrierile sale, personajul „Belisa”, o anagramare a numelui ei.
La 29 mai 1588, se înrolează în armată, în „Armata Mare”, pe galionul San Juan, unde va scrie un poem epic „Frumusețea Angélicăi”.
În decembrie 1588, după înfrângerea Armatei Mari, seva stabili, alături de soţie, la Valencia, unde va asista la reprezentațiile unor opere ale „Academiei de los nocturnos”.
În 1590, Lope de Vega se mută la Toledo, unde va deveni „gentilom de cameră” la curtea ducală din Tormes, unde a trăit între 1592 și 1595. Stilul său va fi influenţat în această perioadă de opera dramatică a lui Juan del Encina, un prim rezultat fiind nuvela pastorală „La Arcadia”, care cuprinde numeroase poeme scrise de Vega.
După ce, în 1594, soţia sa a murit în urma unor complicații la naștere, suferă o cădere psihică, iar în decembrie 1595, va reveni la Madrid, unde reapar problemele cu justiţia, după ce va fi acuzat de concubinaj cu actrița văduvă Antonia Trillo.
În anul 1598, s-a căsătorit cu Juana de Guardo, fiica unui furnizor înstărit de carne la Curte, postură care îi va atrage batjocura unora dintre intelectualii vremii – cum era Luis de Góngora – , motivul fiind vulgaritatea peste limite a soţiei sale, cu care s-ar fi căsătorit doar din interese financiare. Cei doi vor avea împreună nu mai puţin de patru copii, pe Carlos Félix, și trei fiice.
Va urma apoi intrarea sa în serviciul marchizului de Sarria, viitor Conte de Lemos, unde va rămâne până în 1603, anul mutării la Sevilla.
Aici, seria de aventuri amoroase continuă, după ce se îndrăgostește de Micaela de Luján, o femeie frumoasă, dar incultă – după cum se consemnează în cronici – , care pe deasupra mai era și căsătorită. Deşi aceasta era o relaţie extraconjugală a femeii, ea îi va dărui lui Vega nu mai puţin de cinci copii.
Lope de Vega îşi va împărţi existenţa între aventurile amoroase nenumărate şi care mai de care mai întortocheate şi scrierile sale izvorâte dintr-o putere de muncă fenomenală – dar obligatorie în situaţia în care trebuia să-şi întreţină mai multe cămine, amantele – majoritatea actrițe – şi numeroşii urmaşi, şi pentru a-şi finanţa alte şi alte aventuri.
Lope de Vega este considerat şi primul scriitor profesionist din literatura spaniolă, pledând, drept urmare, pentru respectarea drepturilor de autor.
În anul 1605 a intrat în serviciul ducelui de Sessa, pe post de secretar și intrigant, deopotrivă.
În 1609, Lope de Vega publică „Arte nuevo de hacer comedias” („Noua artă de a scrie comedii”) și devine mebru al „Cofradía de Esclavos del Santísimo Sacramento” („Frăția robilor Preasfântului Sacrament”), în oratoriul Cavalerului Grației Divine, din care făceau parte toți scriitorii importanți din Madrid, precum Francisco de Quevedo, prieten apropiat a lui Lope de Vega, sau Miguel de Cervantes.
A urma o criză existenţială a scriitorului – provocată şi de mai multe drame în familia sa -, căreia i se circumscriu „Rimele sacre” – volum de sonete cu caracter introspectiv, ce denotă un dualism neconciliabil – și operele devoționale pe care începe să le compună, toate marcate de o puternică tentă filosofică.
La 24 mai 1614, Lope a decis să devină preot, după ce va fi meditat îndeajuns asupra existenţei sale şi va concluziona că problemele sale sunt datorate, în mare măsură, pasiunii sale exagerate pentru femei.
Încurajat de sprijinul unei părţi a colegilor de breaslă şi asediat, în egală măsură, de criticile culteraniștilor și aristotelicilor, Lope compune o fabulă mitologică de largă întindere, ce conținea patru poeme: „La Filomena” (1621), „La Andrómeda” (1621), „La Circe” (1624) și „La rosa blanca” (1624), iar în 1627 propune epica istorică „La corona trágica”, despre viața și finalul Mariei Stuart.
În ultimii ani de viață, Lope de Vega va reveni la năravurile de odinioară, după ce s-a îndrăgostit nebuneşte de Marta de Nevares, un veritabil „sacrilegiu”, având în vedere calitatea sa de preot. Şi totuşi… Marta era o femeie foarte frumoasă, cu ochii de un verde ireal, personajul „Amarilis” sau „Marcia Leonarda”, din scrierile partenerului ei.
Literar, perioada se caracterizează prin comic și filosofie, prin meditaţii asupra vârstei înaintate, cu dese reflexii asupra tinereții sale nebunești.
Ultima perioadă a vieţii sale este marcată de onorurile primite din partea regelui și a Papei, de orbirea şi, apoi, de decesul Martei, de nenumărate necazuri prin care au trecut mult prea numeroşii săi copii.
Lope de Vega moare la 27 august 1635, o dipariţie regretată profund de lumea literară spaniolă a acelor ani, în ciuda controverselor în care s-a situat de-a lungul existenţei. Sute de scriitori îi vor acorda elogii nemăsurate, o cuantificare exactă a aprecierii de care se bucurau scrierile sale, caracterizate unanim drept „excelenţă literară”.
Miguel de Cervantes însuşi, în ciuda animozităţii care i-a separat, avea să-l numească, măgulitor, „El monstruo de la Naturaleza” („Monstrul Naturii”), datorită fecundității sale literare.
O notă aparte pentru scrierea sa „Câinele grădinarului” („El Perro del Hortelano”), una dintre cele mai cunoscute piese de teatru ale dramaturgului spaniol Lope de Vega: textul a fost scris, probabil, între anii 1613 şi 1615, fiind publicat în volumul al XI-lea de „Comedii”, apărut în 1618.
Esenţa piesei este ridiculizarea normelor sociale ale vremii legate de titlurile nobiliare. Diana, contesă de Belflor, se îndrăgosteşte de Teodoro, secretarul său, care însă nu avea sânge nobil. Deşi bogată şi de viţă nobilă, Diana nu îşi poate urma chemarea inimii pentru că o căsătorie cu Teodoro era considerată de societate ca dezonorantă.
Pentru a complica şi mai mult lucrurile pentru Diana, Teodoro este iubitul servitoarei acesteia. Astfel, contesa se află într-o situaţie imposibilă: nu se poate căsători cu alesul inimii, dar nu doreşte nici să îl lase pe acesta să se căsătorească cu aleasa lui.
Mai departe, Diana îl pune pe isteţul Tristan, la rândul său slujitorul lui Teodoro, să inventeze o sofisticată poveste din care să reiasă că Teodoro este, până la urmă, de origine nobiliară. Paradoxal, Diana încearcă să îşi salveze onoarea prin minciună, Lope de Vega ironizând în acest fel pretenţiile şi aşteptările legate de titlurile nobiliare.
„Câinele grădinarului” este o aluzie la o veche fabulă grecească, potrivit căreia un grădinar îşi dresează câinele să păzească legumele din grădină. Grădinarul moare, iar câinele, rămas la rândul său flămând, continuă să înlăture pe oricine ar fi dorit să mănânce din culturile fostului său stăpân.
Piesa va inspira filmul omonim, regizat de Pilar Miro şi apărut în 1996. Pentru rolul său, Emma Suarez, interpreta Dianei, a obţinut Premiul Goya pentru Cea mai bună actriţă în rol principal.
În 1973, piesa „Câinele grădinarului” a fost regizată de Paul Stratilat pentru Teatrul Naţional Radiofonic, în distribuţie: Adela Mărculescu, Ion Caramitru, Ion Lucian, Coca Andronescu, Dumitru Furdui, Nicolae Neamţu-Ottonel, Alexandra Polizu, Ioana Casetti, Matei Gheorghiu, Marcel Enescu, Mihai Stoenescu, Ileana Şerban. Regia de studio: Ion Prodan, Regia muzicală: Livio Bellegante, Regia tehnică: ing. Tatiana Andreicic.
Tot Teatrul Radiofonic a realizat spectacolul „Capriciile Fenisei” de Félix Lope de Vega y Carpio (Lope de Vega), adaptarea radiofonică de Dan Puican, Regia artistică: Dan Puican. În distribuţie: Mariana Mihuţ, Gina Patrichi, George Constantin, Emil Hossu, Dana Dogaru, Alexandru Repan, Şerban Cellea, Rodica Popescu-Bitănescu, Petre Lupu, Candid Stoica, Thedor Danetti, Radu Panamarenco. Regia muzicală: Romeo Chelaru, Regia tehnică: ing. Tatiana Andreicic, o înregistrare din 1986 precum şi „Peribañez și comandorul de Ocaña” de Félix Lope de Vega y Carpio (Lope de Vega), traducerea şi adaptarea radiofonică de Ion Frunzetti. Regia artistică: Paul Stratilat. În distribuţie: Ion Marinescu, Coca Andronescu, Ştefan Mihăilescu-Brăila, George Carabin, Lia Şahighian, George Sion, Coca Enescu, Mircea Constantinescu, Gheorghe Popovici Poenaru, Tudorel Popa, Alexandru Lulescu, Nucu Păunescu, Ştefan Bănică, Vasile Lupu, Dan Damian, Gheorghe Oprina, Dumitru Amigdalis, George Negoiescu, Nicolae Crişu, Traian Moraru. Cântece de Adrian Ionescu. Regia de studio: Artemiza Zdrali, Regia muzicală: Livio Bellegante, Regia tehnică: ing. Flavia Cosma, o înregistrare din anul 1965.
