Marţi, 29 noiembrie, se împlinesc 170 de ani de la moartea istoricului şi scriitorului Nicolae Bălcescu, om politic, figură marcantă a Revoluţiei paşoptiste şi mare patriot român. Prin diversitatea perspectivelor deschise şi prin multiplicitatea aptitudinilor, Bălcescu poate fi revendicat în mod egal de istorie, economie, politică şi literatură, iar povestea sa de viaţă, glorioasa sa existenţă, este marcată de multă suferinţă şi de dispariţia sa prematură, în mizerie şi singurătate, departe de ţară, la doar 33 de ani…
Nicolae Bălcescu s-a născut la Bucureşti, la 29 iunie 1819, în „mahalaua Boteanului”, în zona în care astăzi se află Biserica Italiană.
Tatăl său, Barbu (Bărbuceanu) Petrescu, provenea dintr-un neam obscur, fiind fiul unui fost căpitan de seimeni, lipsit de avere. Prin căsătoria cu Zinca Petreasca – Bălceasca, fiica unui logofeţel de vistierie şi nepoata unui popă avut, el intrase în posesia unei jumătăţi din moşia Bălceşti de pe Topolog, Argeş, de 900 de stânjeni, precum şi a altor proprietăţi mai mici.
Naşterea viitorului mare luptător revoluţionar, care va prelua numele mamei, a venit, aşadar, într-o perioadă de prosperitate a familiei sale.
Doar că, surprins de mişcarea lui Tudor Vladimirescu în poziţia de sameş al Doljului, Barbu Petrescu se refugiază cu familia la Braşov, nu înainte de a se împrumuta pentru a plăti vistieriei, anticipat, sumele pe care urma să le încaseze de la contribuabilii din judeţ. La întoarcere, nu izbuteşte sa recupereze sumele de la datornici şi îşi ruinează familia, lăsând, la moartea sa, în 1825, o moştenire grea.
Zinca, rămasă văduvă, cu cinci copii – Nicolae fiind al patrulea apărut în familie, după Constantin, Maria, Sevastiţa, şi înaintea lui Barbu – va porni o acţiune judiciară pentru recuperarea datoriilor, care se va întinde, fără succes, pe următorii douăzeci de ani.
Despre situaţia extrem de dificilă a familiei vorbea Zinca într-una din numeroaselel jalbe adresate autorităţilor: „pentru că eu am cinci copii şi mă stenahoricesc neavînd nici hrana cea din toate zilele, precum este ştiut de obşte”.
La vârsta de 7 ani, Nicolae Bălcescu începe să înveţe limba greacă, acasă, apoi, începând cu anul 1832, studiază la Colegiul Sf. Sava, impresionându-i pe colegi şi profesori cu vocaţia sa precoce, fiind deosebit de inteligent şi entuziast. Era coleg cu Ion Ghica, iar unul dintre profesorii săi era Ion Heliade Rădulescu. Nicolae petrecea zile întregi pentru studiul documentelor şi realiza, extrem de metodic, extrase din marii cronicari, orizontul lecturilor sale fiind deosebit de vast: de la Plutarh, Xenofon, Tucidide, Tacit, Cezar, la Napoleon, Frederic cel Mare, Gibbon sau Jomigny.
Pentru a-şi completa educaţia, lua lecţii particulare de filosofie, cu bănăţeanul Eftimie Murgu, care fusese obligat să părăsească catedra de la laşi, ca urmare a ideilor sale revoluţionare.
În anul 1838, Bălcescu se înrolează voluntar în cadrul oştirii, primind gradul de iuncher. Aici iniţiază un curs pentru a-i învăţa pe ostaşii regimentului 3, aflat în garnizoana Bucureşti, scrisul şi cititul, aritmetica şi geografia. Ofiţerii care asistau la prelegeri se întrebau nedumeriţi cum a putut cineva „să măsoare pămîntul şi să numere cîte lighioane de oameni şi de limbi mai sunt pe faţa lui”.
În octombrie 1840, Bălcescu este arestat sub acuzarea de participare la un complot – aşa-numita „conspiraţie Filipescu” – îndreptat împotriva cârmuirii lui Alexandru Ghica, alături de doctorul în drept de la Paris, Dumitru Filipescu, conducătorul grupului, de foştii săi profesori Eftimie Murgu şi Vaillant, de alţi câţiva, între care Marin Serghiescu, Sotir Ţăranu, serdarul D. Macedonski, fost căpitan al lui Tudor. Complotiştii ar fi preconizat abolirea relaţiilor iobăgiste şi împroprietărirea ţăranilor, dar discutaseră şi un proiect de Constiţutie, care proclama drepturile omului, înlăturarea privilegiilor, decretarea unei noi forme de guvernământ, constituirea de organe reprezentative şi independenţa naţională sub garanţia puterilor.
Sentinţa în procesul complotului de la 1840 a fost deosebit de aspră: patru acuzaţi au primit 10 ani de muncă silnicä, alţi cinci pedepse de 8 ani, doar Bălcescu, fiind minor, a luat 3 ani, pe care îi va ispăşi la închisoarea (mănăstirea) Mărgineni, în condiţii greu de descris, care aveau să-i ruineze iremediabil organismul plăpând. Este eliberat la 21 februarie 1843, la plecarea domnitorului Ghica şi venirea lui Bibescu.
Va cocheta, o vreme, cu ideea de a trece în Moldova, pentru a obţine un loc la o catedră la Academia Mihăileanä, ca şi Ion Ghica, dar planul său nu se realizează, apoi, din dorinţa de a-şi păstra libertatea de opinie, refuză o slujbă bine remunerată, oferită de noul domnitor Gh. Bibescu.
Împreună cu Christian Tell încearcă, fără succes, înfiinţarea unei „Biblioteci militare”, iar din octombrie 1843 ia parte, alături de Heliade, Tell, Voinescu II, Bolliac, Laurian, Bolintineanu, Negulici, Alexandrescu, Goleşti şi alţii, la o „soţietate literară”, unde „autori lacomi de slavă primesc aplauze sau şuierături”.
Întâlnirile, care se ţineau miercurea în casele lui I. Voinescu II se discuta despre unificarea limbii literare, preconizându-se o apropiere între „diferiţi scriitori şi sisteme”, spre a găsi un numitor comun şi a face să dispară „acest al doilea Babel”.
Sub acoperirea reuniunilor literare, activa însă organizaţia secretă „Frăţia”, cu un program revoluţionar şi o strictă disciplină conspirativă, înfiinţată din iniţiativa lui Bălcescu, Ghica şi Tell, „într-un moment de exaltare şi de elan patriotic, angajându-se să se consacre ridicării poporului şi să se supună, cu pericolul vieţii şi averii, la hotărârile ce se vor lua în comun.”
La 8 februarie 1844, după câteva săptămâni de muncă intensă în arhive, încheie lucrarea „Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum”, pe care o trimite la Iaşi „Propăşirii”, unde începe să apară, începând cu cu numarul 119 din 21 mai 1844, marcând astfel debutul publicistic al lui Nicolae Bălcescu.
După acest succes răsunător, fiind încurajat, Bălcescu va continua cu şi mai mult avânt activitatea istoriografică, expediind, tot către „Propăşirea”, „Comentarii asupra bătăliei de la Cîmpii Rigăi” şi „Cosova”.
Întemeiază, în anul 1844, alături de ardeleanul August Treboniu Laurian, revista „Magazin istoric pentru Dacia”, publicaţie de izvoare şi studii privind istoria naţională, în primele tomuri – din anii 1845 şi 1846 – contribuţia lui Bălcescu fiind substanţială – „Cuvînt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor”, articolul „Românii şi fanarioţii”, studiul de excepţională valoare „Despre starea soţială a muncitorilor plugari în Prinţipatele Române în deosebite timpuri”, completarea cercetării anterioare despre instituţiile ostăşeşti – „Puterea armată şi arta militară la moldoveni în timpul măririi lor” – şi, în fine, patru portrete istorice – loan Tăutul, Miron Costin, Spătarul loan Cantacuzino şi Postelnicul Constantin Cantacuzino.
În paralel cu activitatea publicistică, Bălcescu călătoreşte prin toate teritoriile locuite de români – Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Bucovina – , precum şi prin Franţa şi Italia.
La moşia lui Costache Negri de lângă Galaţi, la Mînjina, îi cunoaşte pe V. Alecsandri şi Alecu Russo şi îl revede pe M. Kogălniceanu, căruia îi adnotase cu viu interes „Histoire de la Valachie” şi îi trimisese copii ale cronicilor munteneşti manuscrise.
În anul 1845, când societatea literară a tinerilor din Bucureşti se transformă într-o asociaţie literară, fiind condusă de către un comitet în frunte cu lancu Văcărescu, Bălcescu este ales secretar literar, însă rămâne pentru o scurtă vreme în această funcţie, până în mai 1846, de teama unui conflict cu autorităţile, ca urmare a articolelor publicate în „Magazin”.
Bălcescu îşi scoate apoi „un paşaport pe soroc, de patru luni, spre a merge prin Giurgiu în Europa”.
Bălcescu se va implica, în Franţa, în revoluţia din februarie 1848 şi, inspirat de aceasta, revine la Bucureşti pentru a participa la Revoluţia din 11 iunie, fiind timp de două zile ministru de externe şi secretar de stat al guvernului provizoriu instaurat de revoluţionari, aflându-se de partea liberalilor şi militând, printre altele, pentru împroprietărirea ţăranilor şi instituirea votului universal.
Din nefericire, niciuna din măsurile preconizate de Bălcescu nu a putut fi aplicată până la capăt, politica guvernului provizoriu şi a locotenenţei fiind şovăitoare, contradictorie, departe de programul de la Islaz. Fiind în minoritate, Bălcescu nu a putut avea o influenţă determinantă asupra mersului lucrurilor, iar scrupulele sale legate de legalitate, modestia, l-au împiedicat să treacă la acţiune pe cont propriu.
La 13 septembrie 1848, este arestat de către autorităţile Imperiului Otoman care au înăbuşit revoluţia, reuşeşte să evadeze, plecând în Transilvania, de unde a fost expulzat apoi de către autorităţile habsburgice.
În primele luni ale anului 1849, trece prin Trieste, apoi prin Atena şi ajunge la Constantinopol, apoi, la Debreţin, se întâlneşte cu Lajos Kossuth, conducătorul revoluţiei maghiare, încercând un aranjament „pacificator” între revoluţionarii români transilvăneni şi cei maghiari. Lajos Kossuth îi va face lui Bălcescu „o impresie bună”, fiind de acord cu „proiectul” revoluţionarului român.
La 2 iulie 1849, Bălcescu se găseşte la Pesta, unde este semnat „proiectul de pacificare”, un acord româno-maghiar cu revoluţionarii unguri. Avram Iancu şi revoluţionarii săi se declară de acord să rămână neutri faţă de acţiunile militare ale maghiarilor, aceştia însă nu îşi respectă promisiunile şi se ajunge din nou la conflict. În acelaşi timp însă trupele imperiale contrarevoluţionare habsburgice şi ruse intră în Transilvania şi revoluţia maghiară condusă de Kossuth este înfrântă.
Ca istoric, marea sa operă a fost „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, pe care a scris-o în exil, începând cu 1849, rămasă în manuscris şi publicată de Alexandru Odobescu, în perioada 1861 – 1863.
Bălcescu se stabileşte, pentru o vreme, la Paris, unde încearcă să coaguleze forţele revoluţionare europene aflate în exil, pentru întemeierea unei confederaţii europene.
Bălcescu fusese dezgustat de compromisurile pe care unii dintre foştii tovarăşi de idei le consimţeau ca să se adapteze împrejurărilor schimbate, fiind sătul mai ales de zâzaniile, intrigile şi demagogia ce continuau să dăinuie în cercurile emigraţiei. Bălcescu tinde, spre sfârşitul anului 1850 – începutul anului 1851, să se retragă din cotidianul apăsător între cărţile şi documentele de unde scotea „Istoria lui Mihai Vodă Viteazul”, dându-şi seama, probabil că tuberculoza nu-i va mai lăsa mult răgaz de trăit.
La 27 februarie 1851, îl prevenea pe Ghica, pe un ton care trăda, sub formă de glumă, o profundă tristeţe: „Eu, iubite Ghica, sufăr mult de piept şi poate oi da ortul popii. Doctorii mă asigură că am numai plămînul stâng atacat şi că cu îngrijiri multe mă pot doftori. Am intrat într-o cură. Domnul ştie ce rezultat o ieşi”.
Se stabileşte în apropierea Parisului, la Ville d’Avray, însă în starea sănătăţii nu survine nicio ameliorare.
Apoi, la 27 septembrie 1851, i se eliberează, la Paris, un paşaport, „au nom de Sa Majesté l’Empereur des Ottomans”, iar în primăvara anului 1852, pleacă la Constantinopol, de aici la Galaţi şi încearcă să pătrundă în Ţara Românească, însă autorităţile nu-i permit, deşi era bolnav şi voia să o vadă pe mama sa, care era în vârstă şi bolnavă.
Medicii îi sfătuiesc să se stabilească în Italia, unde clima e mult mai blândă, iar Bălcescu trece prin Malta, pe la Napoli şi se stabileşte la Palermo, în Sicilia, la hotelul „Alla Trinacria”.
Firul existenţei lui Bălcescu avea să se curme tragic, la o vârstă la care alţii cunosc primele trepte ale împlinirii. La Palermo, într-o cameră modestă a hotelului Trinacria, în mizerie şi singurătate, îşi dă ultima suflare, la 29 noiembrie 1852, la doar 33 de ani.
Corpul său a fost aruncat într-o groapă comună din cimitirul Capucinilor, iar toate încercările ulterioare de a i se găsi rămăşiţele pământeşti – începând cu cea din anul 1863, organizată în perioada ministeriatului la culte al lui Al. Odobescu – au eşuat.
Opera lui Bălcescu, absolut excepţională, elaborată în mai puţin de 9 ani, cuprinde studii de istorie socială, biografii istorice, articole politice şi ocazionale, impunătoarea monografie neterminată şi testamentară „Românii sub Mihai Voievod Viteazul”. Bibliografia sa însumează 22 de lucrări antume, dintre care 4 publicate sub anonimat, şi alte patru lucrări postume.
Bălcescu considera că intelectualului român îi revine îndatorirea de a lupta pentru înaintarea patriei, la nevoie cu preţul jertfei de sine, un principiu care şi astăzi, la mai bine de 200 de ani de la naşterea sa, trebuie să ne pună serios pe gânduri.
Nicolae Bălcescu s-a remarcat prin forţa sa intelectuală deosebită, prin puritatea excepţională a sufletului său, şi reprezintă una din figurile cele mai luminoase ale istoriei româneşti.
