Reeducarea de la Piteşti (V)
„La Piteşti, experienţa a fost împinsă până la limitele ei extreme, tortura neîntreruptă, care ducea la dezintegrarea psihică a deţinutului” (Virgil Ierunca – Fenomenul Piteşti)
Fizicianul şi scriitorul Dumitru Dan Lucinescu mărturisea că s-a manifestat deschis împotriva comunismului de foarte tânăr, de când a început să aibă conştiinţă de sine. Era student la Facultatea de Fizică din Iaşi când îşi îndemna colegii să se opună regimului introdus de Stalin în România. A fost arestat în 1948, acuzat ca „şef de lot” al unui grup de 47 de studenţi, judecat şi condamnat la 15 ani muncă silnică pentru „crimă de uneltire”, plus 10 ani pentru „delict de uneltire” şi „colportare de materiale interzise”, plus cinci ani pentru „deţinere de materiale interzise”. Un asemenea „duşman al poporului” nu putea să scape fără o teribilă „reeducare” la Piteşti. Asemeni multor altor deţinuţi politici, avea să scape datorită profunzimii spiritului său susţinut de o credinţă puternică în Dumnezeu.
„Acceptarea…”
„Mergând, de copil… maică-mea mă punea după cap, după umeri şi mergeam pe la mănăstiri, toate mănăstirile din Bucovina şi după aceea de unul singur mergeam – mi-erau dragi toate mănăstirile şi mediul de acolo – şi am aflat întâmplător de acuzele aduse unui călugăr care urma să se retragă în sihăstrie, era acuzat grav de lipsă de umanism fiindcă, primind o carte poştală că i-a murit mama, el a refuzat să se ducă [la înmormântare]. Pentru el legăturile erau total rupte cu lumea. Analizând şi vorbind după aceea, am spus: condiţia sine qua non de a accede spre căi de spiritualitate deosebită este să rupi orice fel de legătură, acceptând fără niciun fel de alt…compromis situaţia în care te afli. Exact ca Iov, exact ca toţi ceilalţi, <asta e situaţia>…
Şi ceastă stare mi s-a cristalizat în momentul în care, după ce [m-au arestat şi dus] la Târgu Neamţ şi am ajuns acolo […] … era un beci cu uşi sub formă de chepeng, adânc de vreo 2 metri, 2 metri jumătate, plin de apă, mucegai… şi m-au aruncat în beciul acela, deci în apă, noroi, mucegai. Şi au închis capacele! Nu ştiu nici acum, nu ştiu exact cât am stat, pentru că am intrat într-un fel de… nu spun <transă>, dar şocul a fost fantastic! Fantastic… M-am trezit vizualizându-mi mormântul, o piatră funerară: <Dan Lucinescu, decedat 24 aprilie ‘48>… Am realizat cu luciditate fantastică, că Dan Lucinescu nu mai există! Este cineva care nu mai are nimic comun cu el; este cineva care trebuie să-şi termine existenţa – nu ştiu când – în nişte condiţii pe care n-are rost să le definesc, însă care au o singură finalitate – moartea. Şi, de fapt, nefiind reversibil nimic, eu am ajuns la concluzia că singurul avantaj şi ajutorul pe care eu l-aş putea cere de la forţe superioare – eu fiind creştin – este doar să-mi scurteze ceva din această perioadă.”
„La două ciocane, ca la fierărie”
„Când au început torturile la Piteşti, această acceptare totală a situaţiei mi-a fost de un folos extraordinar! Pentru că, la un moment dat, eu am realizat că de fapt aceşti torţionari, aceşti călăi care mă mutilau, de fapt ei îmi făceau cel mai mare serviciu – Dumnezeu lucrează prin oameni – ei îmi scurtau perioada. În loc de o şedere grea, lungă, cu demenţă, cu toate celelalte, ei mă ajutau ca faza aceasta pe care eu n-o puteam defini, nici nu ştiam ce fază [trăiam], un fel de purgatoriu, nu ştiu, în orice caz atemporală, aspaţială… şi de fapt ăştia nu sunt duşmani, din moment ce în mod real mă ajută să expiez.
Şi când au început… Dau o scenă: doi [torţionari] destul de masivi, aşa, […] au început <Hai, măi, la două ciocane…> Au luat doi pari mari, eu în picioare şi au început <la două ciocane>, ca la fierărie, unul să lovească ţinând cu două mâini, să lovească în umărul din stânga şi în umărul din dreapta, cu toată forţa lor…
Erau studenţi reeducaţi?
Nu, nu.. ăştia erau nişte frontierişti sau ceva, erau nişte frontierişti [condamnaţi pentru trecerea frauduloasă a frontierei-n.r.] pe care nici nu pot să-i acuz… Deci, ei au încercat aşa, să împartă masa aceea de studenţi care era acolo, de deţinuţi, în două categorii distincte: pe unii pe care să-i animalizeze total prin tortură, iar cei care nu reuşeau, mureau sau [alţii care] suportau până… schilodiţi… Deci, a existat un număr foarte restrâns, foarte restrâns [de torţionari dintre studenţi], pot să spun că procentul era sub 10%, 8%, o grupă, câţiva care au aderat, spunându-li-se că vor ajunge ofiţeri superiori de Securitate, că vor face aşa… Şi îi purtau, cum porţi ursul, dintr-o cameră în alta, cu sprijinul total al conducerii, cu instrumente de tortură, cu tot, aşa…
Şi au început să lovească cu foarte mare putere şi spun cu mâna pe conştiinţă… fără să-mi arog niciun fel de merit, departe a spune: <dom’le, m-am concentrat, am rezistat…> , nici vorbă de aşa ceva! Dacă se poate vorbi de o ecranare electromagnetică de cuşcă Faraday, am avut convingerea că este o ecranare – nu simţeam nimica! Ei erau plini de transpiraţie, ochii exoftalmici, priviri de ură extraordinare, iar eu îi priveam pe oamenii ăştia desfiguraţi, în primul rând cu convingerea că ei mă ajută – mă ajută, în mod real! – şi sentimentul l-am avut de milă, sincer de milă…”
„Termină-l pe ăsta!”
„Şi bineînţeles că totul trebuia să fie un spectacol, ca să îngrozească mai tare pe toţi [din încăpere], aşa. Spectacolul a fost un mare eşec. Ăştia, uitându-se la privirea mea care era calmă şi clară, pentru că eu în mod cinstit consideram că ei mă ajută,,,
Totul se desfăşura într-o celulă?
Nu, într-o cameră mare, camera asta mare era de vreo 30-35 de oameni şi [în ea] era echipa asta de torţionari. Şi mai era un număr de oameni care erau mai slab fizic şi care erau terminaţi şi care erau între moarte şi viaţă şi mai erau oameni mai robuşti, ca mine, şi care trebuiau terminaţi într-un fel. Şi sigur că-i termini, vii cu parii ăia şi loveşti…[…] Dintre cei supuşi torturii, o parte nu mai rezistaseră şi erau între viaţă şi moarte, erau nişte oameni ca aplatizaţi cu care nu mai aveai ce să faci. Câţiva, pe care nu reuşeau să-i termine, printre care eram şi eu, au trebuit să facă nişte demonstraţii, pentru că ăştia… [torţionarii] aveau un comandament, erau şase sau şapte şi discutau între ei şi spuneau: <Termină-l pe ăsta!> Şi cum să-l termine?! Îl terminau într-un mod în care, sigur, îi rupi oasele la mână… Curios este că n-am scos un ţipăt, n-am scos nimica şi spectacolul a eşuat. A eşuat fantastic! Ăştia au aruncat la un moment dat bâtele acelea, eu n-am manifestat absolut nimica, am rămas în picioare până când ăştia s-au retras şi am avut şi eu dreptul să stau pe marginea priciului, aşteptând continuarea. Dar atunci am simţit în mod real, cristalizat, că prin acceptarea totală-totală… există nişte forţe pe care nu le pot defini, nu vreau s-o fac pe misticul, dar sunt lucruri pe care noi nu le putem înţelege. Alexis Carrel scria acea celebră carte L’homme cet inconnu… Nu vreau eu să dau explicaţii, nici nu vreau s-o fac pe misticul, însă spun, în mod real am simţit nişte ajutoare metafizice pe care nici eu, nici alţii nu le pot explica! Dar eu existat… au existat prin faptul că am rezistat, nu mi s-a rupt niciun os, n-am avut nicio durere… […] a fost, în mod real, un ajutor metafizic – în calitate de creştin, pot să spun că nişte forţe superioare divine.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2000]
