Am crezut c-o să se vadă de aici, de la parter,
Cum te-am omorât, Speranța.
Plopii, martori de macabru, se-nroșesc acum,
În lipsa ta,
Și toată metropola mi se va pierde în smog,
Acum că nu mai ești, Speranța.
Îmi amintesc cum te-am vizitat prima oară
Cu-aceeași intenție a epurării tale,
Dar te-am văzut așa de slabă și de ușor de spart
Încât m-am lăsat înecată în nimicnicia voinței mele,
De parcă erai o Albă ca Zăpada
Și fragilitatea zidului tău de apărare
Nu mai făcea cetatea demnă de cucerit.
M-ai poftit la ceai,
Iar eu te-am refuzat.
„Beau doar șampanie, am zis,
Pentru că și dezolarea trebuie sărbătorită.”
În fiecare seară priveam în mine,
Văzându-te în apartamentul tău de la parter,
Cu lumina aprinsă,
Privind pe geam în timp ce cântai:
„Casa cu plopi, strada Speranței, la parter
…mai aștept și mai sper.”
Glasul tău suav era sirena ce mă chema
În fiecare seară,
Până m-am hotărât să te vizitez,
Ultima oară.
Înarmată cu adevărul
Că aștepți și speri degeaba,
Am acceptat un singur ceai ce s-a răcit,
Cât tu te terminai, Speranța.
Ți-am turnat veridicitatea în cană
În timp ce nu vedeai
Și-așa ai murit, Speranța.
Savu Andreea Diana
Clasa a XI-a F
Prof. Liana Hera