În ziua în care aniversăm împlinirea a 103 ani de la înfăptuirea Marii Uniri a românilor de la 1 decembrie 1918, gândurile ne poartă spre Alba Iulia, oraşul-cetate în care s-a realizat acest măreţ act istoric, urbe care subliniază cel mai bine idealurile de unitate şi identitate ale românilor de-a lungul veacurilor. Aevărat centru spiritual şi cultural al românilor de pretutindeni, cu o istorie zbuciumată, care se pierde în negura vremurilor, Alba Iulia este unul din cele mai vechi și mai frumoase orașe din România.
Municipiul Alba Iulia este situat la o distanţă de 340 km de Bucureşti, 100 km de Cluj-Napoca, 70 km de Sibiu şi la 241 km de Arad şi se întinde pe o suprafaţă de 10.365 ha. Este situat la o altitudine medie de circa 270 de metri, fiind poziţionat în perimetrul format de râul Ampoi, râul Sebeş, crestele munţilor Apuseni şi Podişul Transilvaniei, partea de vest a oraşului fiind străjuită de înălţimile împădurite ale Munţilor Metalici.
Izvoare istorice vechi atestă existenţa aici, a unor aşezări preistorice datând din mileniul al V-lea î.Hr., iar în partea de nord a oraşului a fost scoasă la lumină o importantă aşezare neolitică (5000 – 1900 î.Ch.), care ar fi fost locuită de triburi de păstori şi agricultori.
De asemenea, în punctul denumit „La vii” şi în zona „Platoului romanilor”, au fost identificate obiecte datând din epoca bronzului – anii 1700 – 1000 î.e.n., iar pe înălţimile din stânga Mureşului – la Teleac, în nord-estul oraşului – s-a descoperit o fostă cetate datând de la jumătatea mileniului I î.e.n., care a fost fortificată cu pământ şi şanţuri, folosind, probabil, ca centru tribal tracic.
Mai târziu, o ramură a tracilor avea să pună, aici, bazele unei aşezări puternice – denimită Apoulon.
În anii în care Imperiul traco-daco-get din veacul I î.Hh. se întăreşte şi devine cel mai mare din Europa, după Imperiul Roman, Apoulon cunoaşte o deosebită înflorire, ajungând unul dintre cele mai mari centre urbane ale Daciei, fiind reduta care a folosit rezistenţei militare a dacilor, în faţa invaziei romane.
În cele din urmă, al doilea război daco-roman, condus de Traian, care viza cucerirea regiunii cu mine de aur şi argint, a dus la distrugerea definitivă a locului.
A urmat epoca romană, în timpul căreia zona denumită acum „Apulum”, avea să cunoască o dezvoltare remarcabilă, în jurul anului 106 d.Hh. Apulum devenise castrul permanent al legiunii a XIII – a Gemina, iar clădirea lui s-a realizat pe o suprafaţă de circa 30 de hectare.
În perioada împăratului Marcus Aurelianus (161 – 180 d.Hh.), aşezările semiurbane (denumite canabae) s-au dezvoltat, primind sub rangul de municipiu – Municipium Aurelium Apulense, iar sub domnia lui Commodus (176 – 192 d. Hh. ) cel de colonie – Colonia Aurelia Apulensis.
Apulum devenise nu doar un mare şi important centru administrativ, militar, economic, ci şi o copie fidelă a vieţii romane din marile oraşe ale imperiului.
A urmat o perioadă de pierdere a importanţei urbei, afluenţa poparelor barbare, pătrunderea creştinismului, apariţia, pe aceste meleaguri, a slavilor şi întemeierea unei aşezări cu un nume nou – „Bălgrad”, Fehervar (în maghiară) sau Weissenburg (în germană). Foarte probabil, Bălgradul era, în secolele VIII – IX şi ulterior, o capitală a unei formaţiuni mai mari, care plătea tribut greu stăpânitorilor din depărtări dar îşi păstra o oarecare autonomie, în care, pe rând, interveneau pretenţiile imperiului bizantin şi legăturile sale religioase.
În secolul al XI-lea, Bălgradul era un centru politic al unei formaţiuni statale feudale, în care populaţia purta deja numele de români.
În anul 1177 este menţionată aici Episcopia romano – catolică a Transilvaniei, până în anul 1241, când invazia tătară a oprit pentru scurt timp dezvoltarea oraşului şi chiar a regatului ungar, prin distrugeri importante.
Pe locul vechiului castru roman şi al fortificaţiilor romano-slave s-a construit o nouă cetate, ţăranii români fiind aduşi cu forţa de pe moşiile din ce în ce mai întinse ale bisericii catolice şi ale feudalilor maghiari.
În anul 1291, regele Andrei al III-lea emite o „diplomă” pentru nobilii saxoni, secui şi români, în cadrul unei diete, care implica deznaţionalizarea şi catolicizarea românilor. Aceştia refuză noile curente şi pleacă spre Țara Românească şi Moldova.
În anul 1299, vechiul Bălgrad devine Alba Transilvană, fiind reşedinţa mai multor voievozi ai Transilvaniei.
În anul 1442, Iancu de Hunedoara pregăteşte, în cetatea Alba Iulia, atacul împotriva turcilor, care au invadat Transilvania, lupta ducându-se la Sântimbru.
După moartea sa, de ciumă, în 1456, Iancu de Hunedoara este înmormântat în Alba Iulia, iar sarcofagul său se află în Catedrala Romano-Catolică din oraş.
Denumirea locului avea să preia diferite forme, „Alba lui Gelu” apoi „a lui Gyula – Iula”, Alba lui Iula şi, în fine Alba Iulia, mai târziu.
Trebuie spus că, la Alba Iulia au loc, în perioada 1291 – 1540, nu mai puţin de 51 de şedinţe ale dietei Transilvaniei.
În perioada 1541 – 1690, Alba Iulia devine capitala principatului autonom al Transilvaniei, o perioadă în care oraşul cunoaşte o dezvoltare economică remarcabilă şi în care principii Transilvaniei înalță edificii importante, cum ar fi Palatul Princiar.
La 1 noiembrie 1599, aici are loc un eveniment memorabil, intrarea triumfală în oraş a lui Mihai Viteazul (1593 – 1601) împreună cu oastea sa, după biruinţa de la Şelimbăr. Este momentul în care Alba Iulia avea să devină prima capitală a celor trei ţări unite, Mihai devenind „voievod şi domn a toată Țara Românească şi al Ardealului şi al Țării Moldovei”, punând bazele unui ideal imens, care a animat lupta generaţiilor care au urmat.
După moartea lui Mihai Viteazul, capitala principatului a fost distrusă şi devastată de armatele rivale ale lui Grigore Basta şi Moise Secuiul, iar ideea de a stăpâni toate trei principatele a intrat şi în ambiţia lui Bathory Gabriel, înscăunat la Alba Iulia, cu ajutorul domnitorilor români din principatele vecine, fiind ales principe al Transilvaniei, în anul 1613.
Principele aduce o nouă perioadă de înflorire a oraşului, fiind şi un mare amator de artă, construind aici un centru arhitectural, cultural şi spiritual de excepţie. De asemenea, la Alba Iulia construiesc importante edificii, cele două bastioane ale cetăţii vechi, care se păstrează înglobate în cetatea din sec. al XVIII – lea, extinde Palatul Princiar, reface catedrala şi construieşte un colegiu universitar. Este perioada în care limba română iese de sub interdicţia pusă de asupritori şi pătrunde în biserică şi în şcoli.
Urmaşii lui Bethlen, Rakoczi I şi fiul său, Rakoczi II, dispun aducerea de litere româneşti la tipografia mitropoliei din Alba Iulia, aceasta fiind perioada în care apare lucrarea „Catehismul calvinesc pentru români”.
În anul 1648 apare la Alba Iulia, „Noul Testament”, în prefaţa căruia mitropolitul Simion Ştefan formulează ideea necesităţii unei limbi scrise comune pentru toţi românii din toate provinciile.
A urmat perioada în care oștile turceşti şi tătăreşti pradă şi ard din nou, oraşul, apoi la 10 mai 1688, apare declaraţia de la Sibiu, prin care Transilvania se supune împăratului Leopold, apoi, prin pacea de la Carlovitz din 1699, turcii recunosc şi ei oficial intrarea Transilvaniei în Imperiul habsburgic.
În anul 1711, Curtea de la Viena decide construirea unei fortificaţii, care este definitivată în anul 1738. Ridicarea noii cetăţi s-a făcut după noile planuri ale aceluiaşi inginer Giovanni Morando Visconti, conducerea lucrărilor având-o faimosul general austriac, biruitor al turcilor, Eugeniu de Savoia (1663-1736). Fortificaţiile cetăţii au fost construite după tipul celor realizate la frontierele Franţei, de către Vauban. Conform dovezilor scrise, la construcţia fortăreţei, timp de 23 de ani, au lucrat circa 20.000 de iobagi din satele din împrejurimile oraşului.
La 13 iulie 1795, împărăteasa Maria Tereza a emis decretul de toleranţă pentru românii de religie ortodoxă din Transilvania şi le-a permis numirea unui episcop ortodox, însă frământările din cetate erau în creştere, astfel că, la 14 februarie 1761, preoţii ortodocşi ţin o adunare sinodială la Alba Iulia, punându-se în fruntea răscoalei conduse de călugărul Șofronie din Sălişte. Țăranii au înaintat autorităţilor de la curte numeroase jalbe, în care cereau repararea nedreptăţilor de care sufereau. În anul 1779 astfel de cereri către împărat sunt formulate de Horia şi Cloşca, iar în anul 1784 şi Gheorghe Crişan se alătură răscoalei.
Cum ştim, răscoala avea să fie înfrântă, iar conducătorii ei au fost aduşi, în lanţuri, în cetatea Alba Iulia, la 27 decembrie 1784.
La 29 februarie 1785, pe „dealul furcilor” (astăzi „Câmpul lui Horea”), zeci de mii de ţărani iobagi au fost aduşi să asiste la execuţie: Crişan s-a sinucis, însă în închisoarea vechiului corp de gardă, spânzurându-se cu nojiţele de la opinci, iar lui Cloşca şi Horia le-au fost frânte oasele cu roata, începând cu picioarele. Ultimele cuvinte ale lui Horea au fost: „Mor pentru popor”.
Alba Iulia a devenit, astfel, simbol al luptei maselor populare pentru dreptate socială şi libertate.
În martie 1848, la Alba Iulia, meseriaşii şi intelectualii, ţin o adunare de protest, marcând aderarea lor la primele cuceriri revoluţionare, iar în 1849, o garnizoană formată în mare parte din ostaşi români se aliază luptei revoluţionare din Munţii Apuseni, condusă de Avram Iancu.
În 1851, Avram Iancu este arestat şi adus la Alba Iulia, fiind bătut graoaznic.
În anul 1869 se dă în exploatare calea ferată Alba Iulia – Arad, iar în 1895 linia ferată îngustă Alba Iulia – Zlatna.
În anul 1891 ia fiinţă „Iulia, casa de economii, societate pe acţiuni din Alba Iulia”, între anii 1894-1895 s-a introdus curentul electric, iar în anul 1900 s-a pus pentru prima dată în consiliul orăşenesc problema asfaltării trotuarelor.
După Primul Război Mondial şi prăbuşirea imperiului austro-ungar, forţele politice ale naţiunii române din Transilvania, sprijinite de întreaga suflare românească, au trecut la înfăptuirea idealului de veacuri, unirea Transilvaniei cu România, iar oraşului Alba Iulia i-a revenit marea şi nobila misiune de-a găzdui desfăşurarea acestui măreţ act din viaţa României moderne.
La 1 decembrie 1918, 1228 de delegaţii oficiali se înghesuiau în această clădire a cărei sala mare poarta azi numele de Sala Unirii, un cazinou militar pe atunci, iar pe platoul din spatele cetăţii – câmpul lui Horea – se aflau peste 100.000 de oameni din toate colţurile Transilvaniei, Banatului, Crișanei şi Maramureşului, cu flamuri şi inimile pline de un singur gând: „vrem unirea tuturor romanilor”.
La Muzeul Unităţii Naţionale din chiar clădirea unde s-a înfăptuit Unirea, se află, săpat în piatră, pe frontispiciul arcului de triumf de la intrare:
”În anul Domnului 1918, 1 decembrie, în acest loc s-a proclamat pentru totdeauna şi în mod irevocabil prin votul solemn şi unanim al poporului, unirea Transilvaniei cu întreaga Daco-România. Eternă fie aducerea aminte a acestui act măreţ„.
În anul 1922, la Alba Iulia se ridică Catedrala Reîntregirii Neamului unde, la 15 octombrie, are loc încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria.
Pentru această istorie glorioasă al Cetăţii Alba Iulia, în fiecare an, la 1 Decembrie, se sărbătoreşte aici Ziua Naţională a României.
Fotografii din arhiva personală, iunie 2011
