La realizarea Marii Uniri au contribuit intelectualitatea românească din ţinuturile supuse Austro-Ungariei, Partidul Naţional Român (preşedinte Gheorghe Pop de Băseşti) şi Partidul Social-Democrat • reprezentanţii PNR în Dieta de la Budapesta au activat în acest parlament pentru drepturile românilor din Transilvania şi s-au opus, pe diverse căi, încercărilor de asimilare ale guvernului maghiar • în acelaşi timp, două alte provincii româneşti aflate sub stăpânire străină s-au unit cu Ţara: la 27 martie 1918 Basarabia, la 28 noiembrie 1918 Bucovina • 18 octombrie 1918: deputatul Alexandru Vaida a citit în Parlamentul ungar declaraţia românilor de autodeterminare • 31 octombrie: s-a constituit Consiliul Naţional Român (cu şase reprezentanţi ai PNR şi şase ai PSD, preşedinte Ştefan Ciceo Pop) cu rolul de guvern provizoriu • 12-14 noiembrie: negocieri la Arad între CNR şi ministrul maghiar al Naţionalităţilor, Oszkár Jászi, care a propus sistemul de autonomie cantonală refuzat categoric de români • 1 Decembrie 1918: s-a ţinut Marea Adunare Naţională la Alba Iulia, la care au participat 1228 de delegaţi oficiali din toate comitatele româneşti din Transilvania şi aproximativ 100.000 oameni veniţi din toate colţurile ţării • într-o atmosferă entuziastă, a fost decretată „unirea românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” „şi a teritoriilor locuite de dânşii” cu România • în tratatele de pace care au urmat Primului Război Mondial, graniţele României Întregite au fost recunoscute de marile puteri.
Continuare a unui proces început în 1859, constituirea României Mari a fost un moment esenţial al istoriei noastre. Mulṭi români luptaseră pe fronturile Primului Război Mondial cu speranṭa îndreptăṭită că vor reuşi să-i adune între hotarele ṭării pe fraṭii lor aflaṭi sub ocupaṭie străină. Istoricul Florin Constantiniu făcea o observaţie: ceea ce numim <România Mare> este de fapt România firească, un stat cu frontierele sale fireşti care a fost denumit astfel pentru a-l deosebi de Vechiul Regat. Înfăptuirea sa, o necesitate istorică, a fost voinţa tuturor românilor, mai presus de interese politice de partid şi de guverne, ceea ce i-a dat o forţă uriaşă.
Cu toate acestea, rememorarea, sărbătorirea şi preţuirea momentului 1 Decembrie 1918 nu au putut fi întotdeauna menţinute în afara intereselor politice. În perioada stalinistă, în anii ocupaţiei sovietice, propaganda rusă şi cea comunistă autohtonă au acoperit evenimentul constituirii statului naţional român cu minciuni sau, în cel mai bun caz, cu o mare tăcere. Istoria R.P.R. redactată de Mihai Roller scria că „extinderea teritorială” din 1918 era rezultatul exclusiv al conjuncturii care a fost creată de Primul Război Mondial, că „alipirea” Basarabiei era hotărârea exclusivă a „marilor puteri imperialiste”, iar chestiunea Bucovinei era ignorată complet.
Abia după aproape 50 de ani de la Marea Adunare de la Alba Iulia, Nicolae Ceauşescu, devenit secretarul general al C.C. al P.C.R., a dat tonul unei noi abordări a acestei teme. „Distanţarea” ideologică şi politică faţă de URSS începută în ultimii ani ai lui Gheorghiu Dej a fost continuată în vremea lui Ceauşescu. Astfel, la sfârşitul anilor ’60 istoriografia putea vorbi despre faptul că participarea României la Primul Război nu a fost de tip imperialist şi că un rezultat important al jertfei ostaşilor a fost Unirea Transilvaniei cu România. Cea de a 50-a aniversare a Marii Uniri a fost marcată politic și cultural. Au fost inaugurate Muzeul Unirii și Sala Unirii la Alba Iulia, iar în Muzeul de Istorie a României au fost aşezate harta României Mari şi portretele făuritorilor statului unitar: al regelui Ferdinad şi al reginei Maria, al lui Ion I.C. Brătianu şi al lui Iuliu Maniu. Trei ani mai târziu, Ceauşescu îşi lansa „minirevoluţia culturală”, prilej cu care îşi făcea cunoscută noua orientare: o identitate a României în lagărul socialist, un nou model de „edificare a socialismului”, altul decât cel sovietic. În acest context, înfăptuirea Marii Uniri din 1918 a avut parte de atenţia istoricilor care au putut publica documente, monografii şi lucrări de sinteză. Au apărut detalii privind desfăşurarea Marii Adunări de la Alba Iulia, ba chiar au fost căutaţi participanţii la eveniment.
În anii ’80 Petre Mihai Băcanu era redactor la ziarul România Liberă (1970-1988). Redactor şef la acea vreme era scriitorul Octavian Paler a cărui inteligenţă era mereu în căutare de ceva nou. L-a îmboldit pe talentatul gazetar să caute spiritul viu al adunării de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918, prin intermediul celor care au participat nemijlocit la eveniment. Şi Băcanu l-a găsit, în persoana doctorului Ion Jovin, un apropiat al lui Iuliu Maniu, delegat la Marea Adunare Naţională. Într-un interviu ce datează din 2015, ziaristul Petre Mihai Băcanu ne-a povestit cum s-au întâmplat lucrurile:
„Ştiam legăturile lui cu Unirea”
„Cred că prin ’84-’85 venise un pricaz de la Secţia de Presă să scriem ceva mai mult despre Unire. Şi Paler, care căuta să iasă din şabloane – se scriau aceleaşi articole, se copiau de ani de zile aceleaşi articole, cei de la [secţia] Agrar scriau aceleaşi articole, schimbau numai numele satului şi numărul hectarelor recoltate –, Paler a zis: <Dom’le, de data asta vreau ceva mai deosebit, găsiţi nişte veterani, luaţi-le interviuri, aflaţi ceva mai mult decât astea arhicunoscute>. Şi atunci, eu mi-am amintit că îl cunoscusem ca doctor pe profesorul Jovin. Jovin are un mare merit, este întemeietorul şcolii de radiologie în România. Şi nu ştiam prea multe [despre el], dar ştiam de legăturile lui cu Unirea şi l-am contactat prin cineva – a fost şi el surprins, […] plăcut surprins că, în sfârşit, se interesează cineva de adevăraţii făuritori ai [României Mari] […] Şi s-a apucat să-mi povestească. Am fost la Arad cu el…[…]
Şi aşa am aflat că, în perioada Unirii, el era student la Budapesta, la Medicină; se întâlneau la un restaurant care se numea Cornul Vânătorului, tineretul român aici se întâlnea, la Cornul Vânătorului. Şi începuse exodul de soldaţi care plecau de pe front şi veneau spre ţară şi îi contactaseră şi pe studenţi. [Iuliu] Maniu era la Viena şi încerca să-i strângă pe toţi soldaţii care plecau de pe front, erau soldaţii din oastea austro-ungară. Şi Jovin a zis că e momentul să se întoarcă în ţară, să facă ceva şi el pentru ţară. Şi, cu mai mulţi tineri, la Cornul Vânătorului, a hotărât să plece.”
„Tu vei fi telefonist aicea şi ţii legătura cu ţara”
„Au plecat la Arad unde se constituia Comitetul Naţional Român, în casa avocatului Ştefan Cicio Pop. Şi acolo el a întrebat ce ar putea să facă. Şi Cicio Pop l-a dus într-o cameră care avea un telefon din acela […] cu fişe, telefon de lemn, antic, şi i-a spus: <Tu vei sta aici>, i-a adus un pat de campanie, <şi tu vei fi telefonist aicea şi ţii legătura cu ţara, dar mai ales cu Viena>. De la Viena îl suna mai ales Maniu care îi spunea ce se întâmplă, dar îi dădea şi directive, ce trebuie făcut în ţară. Iar Jovin le transmitea decidenţilor, lui Ştefan Cicio Pop şi altora din Consiliul Naţional Român, care activau acolo. Deci, el câteva luni de zile nu s-a dezlipit de acel telefon, a stat tot timpul în legătură cu Maniu.
După aceea, a stat în preajma lui Maniu, a devenit doctorul lui Maniu, mi se pare că avea un sanatoriu… la Periş, mi se pare că Maniu a stat şi el acolo în sanatoriu. Şi, bineînţeles, după aceea au venit comuniştii, l-au arestat, a făcut vreo cinci ani de închisoare. Eu, când l-am cunoscut, era un simplu doctor la Spitalul Griviţa…”
Documentarul Telefonistul Unirii
„După aceea, am făcut un film care s-a intitulat Telefonistul Unirii. El mi-a vorbit mult şi în film despre Maniu, dar cei de la Televiziune mi-au zis că e riscant să dăm [istorii] cu Maniu… Dar a rămas destul de rotund filmul, avea destul de mult pe vremea aia, vreo 10 minute. Şi ţin minte că a fost difuzat de vreo două-trei ori la cererea telespectatorilor şi până la urmă cei de la Comitetul Central au zis că e prea mult. […] Ţin minte că m-am plimbat prin Arad, pe malul apei, cu Jovin şi ne povestea el, aşa, [evenimentele]… […] Şi povesteşte frumos Jovin toată acea perioadă.
Culmea este că după ce [am făcut filmul]… ne-am împrietenit foarte bine, am fost prieten bun cu profesorul Jovin, ne-am mai întâlnit. Ţin minte că am vrut să-l cooptez şi pe el în povestea cu organizaţia noastră [anticomunistă] – <R> se numea – şi mi-a spus: <Domnule Băcanu, acum o săptămână am fost chemat la Securitate şi am dat declaraţii despre un ţărărnist, [Ion] Puiu care nu ştiu ce făcuse şi ăştia îl urmăreau şi m-a ţinut Securitatea o zi întreagă. Nu mai am puterea să mă mai bag în ceva>. Era un om corect, Jovin!”
[Interviu realizat pentru Arhiva de istorie orală de Octavian Silivestru]
Audio: dr. Ion Jovin în 1993, într-un interviu pentru Arhiva de istorie orală Radio România
