Reeducarea de la Piteşti (VI)
„Securitatea a pus la punct un plan pentru lichidarea rezistenţei morale a tinerilor deţinuţi politici, slujindu-se de un nucleu de deţinuţi conduşi de Eugen Ţurcanu. (…) Infractorul, conştient că e un element declasat, care nu mai are altă salvare decât sprijinul partidului, îşi ia sarcina de a-i reeduca pe alţii, care au fost în situaţia lui, şi de a-i pune pe drumul cel bun. (…) Reeducarea constă, foarte simplu, în a-l pune pe torţionar în aceeaşi celulă cu cel torturat şi a nu îngădui nicio pauză. Malraux spunea undeva că nimeni nu poate rezista torturii neîncetate, dar nu ştia atunci că în România avea să fie găsit secretul reuşitei depline: era suficient ca deţinuţii să fie puşi să se tortureze unii pe alţii.” (Virgil Ierunca – Fenomenul Piteşti)
Arestat în 1948, studentul politehnist Gelu (Gheorghe) Gheorghiu a fost condamnat mai întâi la opt ani de închisoare, apoi la 25 de ani de muncă silnică. Dus la închisoarea Piteşti în iulie 1950, a fost torturat în camerele 4 spital şi 3 subsol de Ţurcanu, Mărtinuş şi Leonida. Amintirile dureroase pe care le-a căpătat atunci aveau să rămână la fel de vii şi după o jumătate de secol.
Cei trei care l-au enervat pe Ţurcanu
„Îi prezint acum pe cei trei care l-au enervat pe Ţurcanu, fiindcă i-a luat pe toţi la rând, pe cei trei care l-au enervat. Zice [ironic]: <Ce este, măi, Voicule, am auzit că tu nu ierţi pe nimeni care e duşmanul regimului!> Voicu [Andreescu] a luat, aşa, o poziţie aşa în faţa lui… <Şi tu crezi, mă, că n-ai să-ţi faci demascarea? Ce, mă, nu vrei să-mi vorbeşti?> A început să-l lovească. După trei zile de bătăi, în fiecare dimineaţă, îi scosese falca de-aicea şi atârna, aşa. Pe urmă l-a adus pe doctorul nu ştiu care ca să i-o pună la loc. Aproape l-a desfigurat! Pe Voicu îl bătea numai el, şi numai cu lovituri de stomac, de ficat, de falcă, de obraz. Altul a fost Bolfor şi zice: <Tu vrei să faci filozofie cu mine, să mă convingi că nu ştiu ce?> <Nu, domnule, dar eu înţeleg că dacă vreţi ca un om să îşi schimbe mentalitatea trebuie să-l convingeţi prin raţiune şi prin…> <Ce raţiune?! Cu banditul nu se face raţiune, cu banditul îl pisezi până scoate tot ce are în el, tot veninul din el!>
Pe urmă s-a luat de Nelu Păunescu, Nelu Păunescu-Salzburg, fiindcă era venit din Germania. <Şi tu ai spus tot la [declaraţie]…?> […] <Da, domnule!> – ancheta a fost doi ani de zile, <Păi înseamnă că ai avut ce spune în doi ani de zile. Cum, mă, nu ştii nimic nou?> <Nu mai am nimic de spus, m-am gândit… În cadrul anchetei am spus tot ce-am ştiut să spun, nu ce-am presupus, acuma vreţi să fac istorie aici?> <Ei, banditule, tu eşti din ăla şmecher, tu eşti din ăla deştept, nu? Ia, dă-i…> Nu te bătea atunci imediat, dar pe urmă, când venea seara, ne lua la grămadă, adică ne lua câte trei-patru. […] Cele mai tari reacţii pe care le-am văzut eu – la început am auzit că s-au repezit unii la el – a fost asta lui Voicu care a ajuns de îl speriase până la urmă pe Ţurcanu. Mi se pare că i-a spus: <Dă, mă, că atâta ştii! Dă, dă!…>”
„Diverse feluri în care ne băteau…”
„După ce ne lua pe toţi [cu aceeaşi întrebare]: <Ce ai de spus? N-ai nimic de spus?>, seara venea şi spunea: <Ia, banditu’ ăla, banditu’ ăla… Uite, mă, ăştia au de gând să rămâie legionari, ce ziceţi voi?> <Hău, hău!…> zicea corul de la el, de-acolo. Mărtinuş era mai rezervat, mai puţin linguşitor pe lângă Ţurcanu, mai controlat, însă mai bestial la bătaie. Când cădeai pe mâna lui, [te bătea] parcă cu ciudă, cu nu ştiu ce… Totuşi, individul s-a sinucis înainte de a ajunge la proces… dintre ăştia.
De exemplu, te puneau să stai aşa şi venea în fugă Roşca, unul mititel, venea în fugă şi <Ia arată-i, măi, lui ăsta…>, nici nu mai ştiu numirile [figurilor]. Se repezea, aşa, cu picioarele în tine, te trântea şi cădeai jos şi jos te prindeau alţii şi te ridicau în picioare. Lucruri din astea care, cum să spun… sau vroiau [chipurile] să creeze între ei o atmosferă de destindere. Că şi ei erau încordaţi, totuşi, afară de cei care băteau fără milă. Te ţineau de mâini – ca ăla să se repeadă cu picioarele în burta ta – doi care nu erau de categoria asta… Mi se pare că doctorul Turcu, la un moment dat, a avut un gest din ăla şi a trecut la bătaie şi el… Te călcau în picioare, te băteau… Nu cred că a fost vreunul din ăsta [dintre noi] care în timp de o săptămână să nu sângereze de nu ştiu câte ori pe jos! Unii în gură, unii la mâini, unii…
De loviturile alea pe care mi le-au tot dat, am început să urinez sânge. <Bandiţii>, când se duceau la tinetă, mă iertaţi, trebuiau să fie cu cineva lângă el. De exemplu, la Ţurcanu, aici, nu s-au întâmplat… lucruri groteşti, îngrozitoare, aşa, cum s-au întâmplat în camera cealaltă. De asta spun, că nu mai permitea, pesemne, el.”
„Îi vedeai după felul cum se mişcă”
„Stând acolo toată ziua, mi-am dat seama de tipul care venise cu noi [în lot] acuma trecuse alături de ei, că şi ceilalţi care tăbărâseră atunci pe noi, pesemne erau trecuţi şi ei. Îi vedeai după felul cum se mişcă, aşa, ca o marionetă, nu ca cei şase-şapte-opt, şefii, care erau degajaţi.
Dintre câteva chestiile pe care ni le-au făcut de la început… Dimineaţa: <Bandiţii, scularea!> Trebuia să te scoli la marginea patului, în picioare, să aştepţi. Şi Ţurcanu: <Ai, careva, ceva de spus? Ai, careva, ceva de raportat?.. Nu ai nimic, bandit, nimic de raportat?> <Nu!…> Într-o zi, unul: <Domnule, eu, împreună cu banditu’…> – lui Bărbulescu, nu ştiu cui i-a făcut figura – <am vorbit, ne-am încurajat reciproc şi-mi dau seama că este un act banditesc!> <Păi de ce n-ai spus, măi, banditule?… Tu, dacă ai spus, bine, stai jos! Tu de ce n-ai spus? Ia luaţi-l pe [Bărbulescu]…> Dă, şi dă-i…”
„Demascările”
„Într-o seară, tipul de lângă mine, nu ştiu cine era, [îmi zice]: <Crezi că o să scăpăm vreodată de aici?> sau ceva în genul ăsta. Bineînţeles că n-am răspuns nimic. Dacă nu ar fi păţit-o Bărbulescu înainte, poate, cum sunt eu aş fi vorbit, cu toată teama. […] Domnule, bătăile lui Ţurcanu, când te lua el singur, erau îngrozitoare până la urmă! Că te lua, te izbea cu putere, te trântea jos, mai dădea cu picioru’, iar te ridica sus, iar te trântea jos… Te bătea pentru altceva, până când [deodată zicea]: <Hai, treci la loc acuma!> – spun de cazul meu. Nu puteam să mă ridic în genunchi, [el zice:] <Ia uite, nu poate, ia fă-l, nu ştiu care [cutare], ia fă-l, mă, să mişte!> În fine, au început să-mi dea cu ciomegele peste mijloc, ca să mă ridic în picioare. Mă ridicam, dar cădeam. Tot aşa, târâş, am ajuns până la pat, m-am aşezat: <Nu pe pat, banditule! În picioare, înapoi!>
Pesemne, din loviturile astea peste rinichi, am început să urinez sânge. N-am spus nimic. Pesemne că ăla care venea cu mine [la WC] a văzut şi i-a spus – bine, asta se întâmpla după aproape o lună. Vine într-o zi Ţurcanu: <Ce e, mă…> – mă iertaţi de expresie – <te p*** sânge?… Încă e nimica asta! Foarte bine, foarte bine! O să dai sânge şi pe nas şi pe gură, peste tot, dacă nu vrei să vorbeşti… Cum, mă, n-ai nimic de spus?> <N-am, domnule, să vedeţi…> că nu ştiu ce… <Mă, tu nu cunoşti, fir-ai al dracului, membri de partid care fac pe nebunii şi care ascultă Europa Liberă?> <Nu cunosc!>, <Nu cunoşti, mă?> <Nu!> …
Deci, ce vroia de la dumneavoastră, să intraţi la demascări?
Să intru la demascări. Şi de la toţi ceilalţi… Care intra în demascări, nu-l mai lua la bătaie. Cam după vreo lună şi ceva mai rămăseserăm trei inşi: Manciu, Voicu, şi cu mine.”
[Interviu de Lavinia Ivaşcu, 2000]
