Trebuie să recunosc că mi-e teamă.
Mi-e teamă ca nu cumva să fie adevărat
ceea ce a spus Aristofan la o petrecere:
pentru că nu i-am lăsat să se uite la meci,
(pe atunci nu jucau fotbal, lor le plăcea cu sânge)
zeii au despărțit bietele ființe duble,
le-au lăsat la singular,
să-și caute la nesfârșit reîntregirea.
De aceea mi-e teamă.
Ca nu cumva să te fi găsit
și să te fi lăsat să pleci
pentru că nu am știut altceva,
pentru că mi-a fost teamă.
Acum, mi-e teamă de mine dacă te-aș vedea.
Mi-e teamă și dacă nu te-aș mai vedea.
(Momentan pentru mine e cu neputință,
încă aștept această ultimă luptă
în care măcar să știu sigur că am pierdut.)
Vreau să uit, dar mi-e teamă să uit de tine,
așa cum uiți un străin care ți-a deschis ușa într-o scară de bloc.
Mi-e teamă că nu-mi vei mai deschide niciodată ușa într-o scară de bloc.
Totuși, de ce ți-e frică nu scapi, așa-i?
Savu Andreea Diana
Clasa a XI-a F
Prof. Liana Hera
