Reeducarea de la Piteşti (VI)
După 1947 penitenciarul Piteşti devine unul dintre centrele de maximă siguranţă în care sunt încarceraţi mai ales studenţi, membri ai partidelor considerate de comunişti „subversive” • regimul alimentar duce la înfometarea celor 1000 de studenţi deţinuţi politic • igiena personală este complet absentă, iar folosirea toaletelor se face numai la ordin • torturile animalice aplicate în perioada reeducării (1949-1952) se adaugă traiului infernal de la închisoarea Piteşti • bilanţul deznădejdii tinerilor deţinuţi în această perioadă: trei sinucideri cu finalitate şi alte câteva nereuşite.
Victimă a arestărilor masive din 15 mai 1948, fiu de preot greco-catolic, Caius Bulea era atunci, în 1948, student la Universitatea din Cluj, Facultatea de Fizică şi Chimie. A fost acuzat pentru activităţi „contra ordinii sociale” care n-au putut fi dovedite şi a fost condamnat la doi ani şi jumătate de închisoare. I-a făcut la Piteşti. Având o pedeapsă mai „mică”, nu a fost dintre cei care trebuiau „reeducaţi”, însă a privit cu spaimă ceea ce se întâmpla în jurul său.
„Fiecare îşi găsea nişte ocupaţii care îi făceau să treacă lucrul mai repede. Se rezolvau probleme de matematică pe săpun, care se putea şterge – n-aveai voie să-l ţii – şi aşa mai departe. Eu sculptam în os, de exemplu; am adus acasă nişte lucruşoare deosebit de frumoase sculptate în os, acolo. Fiecare îşi găsea o ocupaţie, ca să nu trebuiască să stea de vorbă cu un coleg de celulă pe care nu-l cunoşteai şi nu ştiai ce intenţii are. Pentru că erau nişte bătăi groaznice!
Plus, în fiecare noapte auzeai focuri de armă. Nu ştiai [dacă] au început să execute, îţi puneai probleme… se execută, nu se execută, îţi puneai probleme! Nu era noapte în care să nu se audă împuşcături. Nu mai vorbesc că era regimul ăsta groaznic de subalimentaţie care te obliga aproape toată ziua să stai în pat, că efectiv nu puteai să stai în picioare la aşa grad de slăbire, ajungeai la câteva zeci de kilograme. Şi nici discuţii nu se mai purtau, efectiv îţi era frică să discuţi! […]
Dumneavoatră aţi trăit efectiv reeducarea?
Am trăit un singur episod: eram într-un comun, la parterul închisorii de la Piteşti şi au intrat în salon cinci deţinuţi pe care nu i-am cunoscut şi nu-i cunosc, probabil că aşa era organizat din alte saloane să nu se cunoască deţinuţii între ei. L-au chemat pe un teolog basarabean între paturi – că erau nişte paturi suprapuse, aşa dormeam, pe paturi metalice suprapuse – şi l-au bătut fără absolut nicio discuţie anterioară, l-au bătut până a leşinat acolo! Ăştia s-au retras, poliţistul [miliţianul] a închis, a ferecat din nou uşa de la comun şi a fost dus. [Pe cei cinci] nu i-am mai văzut cât am mai stat eu.
Aproximativ la o săptămână ne-au dat drumul la toţi de-acolo. Eu, care eram bolnav, şi unul, Puica, dintr-o comună de lângă Beclean, nouă ne-a dat drumul. Şi pe urmă am auzit cum a continuat acest proces de reeducare şi am citit bineînţeles cum a continuat acest proces de reeducare la Piteşti.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1999]
