Ţara noastră marchează, anual, pe 8 decembrie, Ziua Constituţiei României, instituită prin Legea nr. 120 din 8 decembrie 1995, iniţiată de Camera Deputaţilor şi adoptată de acest for la 13 noiembrie 1995 şi aprobată şi de plenul Senatului, la 5 decembrie 1995.
Constituţia unui stat reprezintă actul său juridic şi politic fundamental, care reglementează aspecte referitoare la forma de guvernământ, structurile şi atribuţiile puterilor în stat şi la drepturile fundamentale ale cetăţenilor.
În istoria ţării noastre, Constituţia a fost modificată de nu mai puţin de opt ori. Astfel, pe 1 iulie 1866 a fost adoptată prima Constituţie a României, iar după Marea Unire de la 1 decembrie 1918, a fost necesară o nouă Constituţie, adoptată pe 29 martie 1923. Au urmat modificări ale actului fundamental al României, în anul 1938, în timpul dictaturii regale, apoi în perioada comunistă, în anii 1948, 1952 şi 1965, iar după decembrie 1989, Constituţia a fost din nou modificată în anul 1991, forma actuală fiind adoptată în anul 2003.
Cu toate acestea, de câţiva ani a fost iniţiată o dezbatere pentru o nouă Constituţie, care să reflecte un alt moment constituţional şi politic, pentru o ţară cu o experienţă democratică de aproape trei decenii. Specialiştii în drept constituţional, afirmă la unison, că este nevoie de un nou act fundamental al ţării care să răspundă, în principal la întrebarea esenţială a unui cetăţean simplu: „Cum pot să-mi controlez reprezentanţii şi cum pot să fac ca respectivele ramuri ale guvernării să se echilibreze reciproc ?”.
* * * * *
Primele proiecte de tip constituţional din ţara noastră au fost cele din anii 1822 – Constituţia cărvunarilor – redactată de Ionică Tăutu, 1831 – Regulamentele Organice şi transpunerea Convenţiei de la Paris din anul 1858.
► Primul act fundamental al ţării noastre intrat în vigoare, care însă nu a purtat numele de Constituţie, a fost Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, cunoscut în istorie drept „Statutul lui Cuza”, act cu caracter constituțional adoptat în anul 1864 la inițiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Unii specialişti în drept constituţional se raportează la această reglementare ca fiind prima Constituţie a României. Aprobarea acestui act s-a realizat printr-un plebiscit organizat între 10/22 și 14/26 mai 1864, în cadrul căruia 682.621 de persoane au fost de acord, 1.307 împotrivă, iar 70.220 s-au abținut.
► La 1 iulie 1866 a fost promulgată, de către Carol I, prima constituție propriu-zisă a României, adoptată după modelul actului fundamental al Belgiei din anul 1831, aceasta fiind cea mai longevivă Constituție din istoria ţării noastre – fiind în vigoare timp de 67 de ani.
Printre cele mai importante prevederi ale acestui act, putem menţiona:
– este un act normativ de factură liberală care proclama suveranitatea națională
– se menţiona pentru prima dată principiul separării puterilor în stat, guvernarea fiind reprezentativă și responsabilă iar forma de guvernământ era monarhia, titlu care se transmite ereditar, pe linie bărbătească, moștenitorii tronului urmând să fie crescuți în religia ortodoxă. De asemenea, puterea executivă era împărţită între Guvern – condus de un prim-ministru – şi monarh
– introducea un nou sistem electoral, precum şi votul cenzitar
– Parlamentul reprezenta puterea legislativă, fiind format din Senat și Camera (Adunarea) Deputaților structura ce fusese introdusă pentru prima oară în „Statutul lui Cuza”
Constituţia de la 1866 a fost amendată de trei ori:
În anul 1879 s-a modificat art. 7 ce condiționa acordarea cetățeniei române de apartenența la rituri creștine, în 1884 s-a extins dreptul de vot prin reducerea numărului colegiilor electorale, de la 4 la 3 pentru Adunarea Deputaţilor şi de la 3 la 2 pentru Senat, iar în anul 1917, actul a fost modificat în sensul abrogării articolului ce declara proprietatea sacră și inviolabilă, s-au modificat prevederile art 57 și 67, care au permis realizarea reformei electorale din 1918 și a celei agrare din perioada 1918-1921
► Pe 29 martie 1923 apărea în Monitorul Oficial nr. 282 textul unei noi Constituţii a României. Printre principalele prevederi: ţara noastră era monarhie constituțională, România era stat național, unitar, indivizibil, cu teritoriul inalienabil. Constituția consfințește realizarea României Mari și are la bază în linii mari prevederile Constituției din anul 1866, 78 din cele 138 de articole ale noii Constituţii fiind neschimbate.
Alte prevederi arată că Regele Ferdinand I (1914-1927) exercita puterea executivă, numea și revoca miniștrii, sancționa și promulga legile, era șeful Armatei, avea drept de veto, avea drept de amnistie și grațiere, convoca și dizolva Parlamentul, încheia tratate, sub rezerva aprobării de către Parlament. Parlamentul îşi păstra structura bicamerală având rolul de a vota legile, de a le abroga precum şi drept de control asupra activității Guvernului.
► Textul unei noi Constituții a fost promulgat la 27 februarie 1938, acesta fiind actul fundamental al ţării pe perioada dictaturii regale a lui Carol al II-lea. Textul fusese aprobat, în prealabil, de către Consiliul de Miniștri la 20 februarie 1938, apoi a urmat supunerea actului aprobării printr-un plebiscit, organizat la 24 februarie, în cadrul căruia, din cele 4.303.064 de persoane prezente la vot, 4.297.221 au fost de acord iar 5.843 – împotrivă.
Constituţia anului 1938 a eliminat regimul democratic liberal instaurat prin actele fundamentale precedente, fiind instituit un regim al autoritarismului instituţionalizat prin puterile absolute acordate şefului statului.
Actul fundamental a transformat principiul separării puterilor în stat în concentrarea puterilor, conferind regelui dreptul de a deţine atât puterea executivă, cât şi pe cea legislativă, iar miniştrii aveau răspundere doar în faţa monarhului.
Alte prevederi introduse de Constituţia anului 1938 erau instaurarea stării de asediu, suspendarea partidelor politice, prin care pluripartidismul şi parlamentarismul au fost desfiinţate, cenzurarea presei, iar interzicerea dreptului de a manifesta şi a întrunirilor au fost încredinţate autorităţilor militare.
În consecinţă, la 16 decembrie 1938, noul regim introduce partidul unic – Frontul Renaşterii Naţionale – şi proclamarea monarhului ca şef absolut al FRN, al administraţiei, guvernului şi parlamentului.
Constituţia din anul 1938 a fost înlocuită parţial, în perioada septembrie 1944 – 30 decembrie 1947 (la proclamarea republicii) de vechea Constituţie din anul 1923, principala modificare fiind introdusă prin Decretul-Regal nr. 2281 din 13 iulie 1946 privind exercitarea puterii legislative, publicat in Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1946.
► Constituţia adoptată la 13 aprilie 1948, prima Constituţie a Republicii Populare Române, a fost publicată în Monitorul Oficial, partea I, Nr. 87 bis.
Aceasta este prima constituţie a ţării care avea ca bază ideologia marxist – leninistă, fiind inspirată de modelul constituţiei sovietice din anul 1936 şi a fost instaurată în condiţiile încheierii celui de-al Doilea Război Mondial, a ocupării ţării de către sovietici, a cuceririi puterii politice de către comunişti şi a înlăturării monarhiei.
Astfel, Constituţia consacră pentru prima dată în istoria României forma de guvernământ republicană. O altă prevedere precizează că deşi se instituie şi se recunoaşte existenţa mai multor forme de proprietate se menţionează necesitatea etatizării principalelor mijloace de producţie aflate în proprietatea privată.
Constituţia din anul 1948 menţionează patru mari categorii de atribuţii şi competenţe care revin efectiv unor autorităţi în stat constituite distinct: în domeniile executiv şi judecătoresc şi în domeniul „supravegherii respectării legilor penale” (parchetul), autorităţi organizate pe principiul marxist al centralismului democratic.
De asemenea se introduce exercitarea puterii legislative de către Marea Adunare Naţională, în care cetăţenii puteau fi aleşi începând cu vârsta de 23 de ani.
Constituţia din 1948 a permis, la 11 iunie 1948, naţionalizarea principalelor mijloace de producţie aflate până atunci în proprietate privată, colectivizarea locală, alterarea structurilor puterii judecătoreşti, reorganizarea parţială pe stil sovietic a unităţilor administrativ – teritoriale, pe raioane şi regiuni.
► Constituţia adoptată la data de 24 septembrie 1952, de către Marea Adunare Naţională, a fost denumită de unii istorici ca fiind „Constituţia construirii socialismului”. Aceasta reflecta rolul statului şi al partidului unic în viaţa politică şi socială a ţării. Constituţia începea cu un capitol introductiv în care s-a pus baza existenţei statului român, dependent de URSS, având în cuprins referiri la proprietatea socialistă care a constituit mijlocul economic de aservire a cetăţeanului şi rolul conducător al partidului.
Principiul de bază al puterii de stat este dictatura proletariatului, regimul de stat al României este regimul democraţiei populare, care reprezintă interesele celor ce muncesc, iar statul democrat popular este o formă a dictaturii proletariatului exercitată de Partidul Comunist.
De asemenea, organul executiv suprem al R.P.R. este Consiliul de Miniştri, justiţia este realizată de către Tribunalul Suprem al R.P.R., tribunalele regionale şi tribunalele populare, şi de către tribunalele judecătoreşti, înfiinţate prin lege.
Unicul organ legiuitor este Marea Adunare Naţională, aleasă pe o perioadă de 4 ani, iar M.A.N. alege Tribunalul Suprem pe o perioadă de 5 ani.
Constituţia a suferit în 13 ani mai multe modificări.
► Constituţia adoptată de Marea Adunare Naţională la data de 21 august 1965, a fost ultima modificare esenţială a actului fundamental naţional în perioada comunistă, survenind imediat după moartea primului secretar al P.M.R., preşedinte al Consiliului de Stat al R.P.R., Gheorghe Gheorghiu – Dej (la 19 martie 1965) şi în condiţiile în care cooperativizarea forţată a agriculturii se încheiase în anul 1962 iar proprietatea privată fusese practic lichidată.
Constituţia din anul 1965 a schimbat denumirea ţării din Republica Populară Română în Republica Socialistă România, fiind astfel subînţeleasă finalizarea construcţiei fundamentului socialist în România.
Actul fundamental punea un accent extrem de mare pe rolul partidului în cvasitotalitatea domeniilor de activitate, conferindu-i rolul de conducător.
Astfel partidul imprima statului un caracter dinamic, partidul defineşte obiectivele în domeniile de interes pentru societate iar statul socialist – reprezentantul Partidului
Comunist – legiferează. Atribuţiile şi rolul organelor judecătoreşti şi ale procuraturii nu se modifică substanţial în raport cu prevederile Constituţiei precedente.
Constituţia din 1965 a creat condiţiile pentru apariţia Legii nr. 2 din anul 1968 privind organizarea teritorial – administrativă, prin care se înfiinţau comune, oraşe, municipii, municipii reşedinţă de judeţ şi judeţe, iar în anul 1974 a fost instituit un nou organ suprem al puterii de stat – preşedintele R.S.R., deţinătorul funcţiei supreme în partid fiind şi titularul celei mai înalte funcţii în stat, atribuţiile deţinute până atunci de Consiliul de Stat revenindu-i aceluiaşi „comandant suprem”, netezind astfel calea spre dictatură.
► Imediat după evenimentele din decembrie 1989 a apărut necesitatea adoptării unei noi Constituţii, în concordanţă cu evenimentele care au transformat radical evoluţia statală a ţării. În lipsa unui organ legislativ competent, vechea Constituţie nu a putut fi abrogată imediat, dar statul a funcţionat prin dispoziţii legislative tranzitorii cu caracter constituţional. Acestea asigurau transpunerea legislativă a instituirii unui sistem democratic pluralist de guvernământ, sistem electoral liber, alegerea de conducători politici pentru 2 mandate, restructurare şi descentralizare economică, libertatea cultelor, respectarea drepturilor cetăţeneşti, etc.
La 11 iunie 1990, a fost desemnată Comisia Constituţională pentru elaborarea proiectului de Constituţie, condusă de Antonie Iorgovan, cadru universitar la Facultatea de Drept, comisie care număra 23 de parlamentari şi 5 experţi – personalităţi ale învăţământului juridic românesc şi jurişti cu activitate îndelungată.
Elaborarea, dezbaterea şi adoptarea noii Constituţii a României au durat un an şi jumătate.
Abia la 21 noiembrie 1991 a fost adoptată, de către Adunarea Constituantă, o nouă Constituţie, aprobată în 8 decembrie 1991 prin referendum naţional.
Principalele prevederi sunt: România este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, forma de guvernământ este republica semiprezidenţială, iar suveranitatea naţională aparţine poporului român.
Constituţia menţionează separarea puterilor în stat, sistemului parlamentar bicameral şi drepturi şi libertăţi democratice.
În privinţa drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, Constituţia din 1991 prevedea libertatea individuală, de exprimare, dreptul la învăţătură, dreptul de vot care începe la împlinirea vârstei de 18 ani, dreptul de a fi ales, proprietatea este ocrotită, dreptul la libera circulaţie în ţară şi străinătate, libertatea de asociere şi de întrunire şi, nu în ultimul rând, interzicerea pedepsei cu moartea.
După patru ani de la adoptarea Constituţiei României din anul 1991, la 13 noiembrie 1995, deputaţii au adoptat, în cadrul şedinţei Camerei Deputaţilor, propunerea legislativă privind proclamarea „Zilei Constituţiei României” pentru data de 8 decembrie, iar plenul Senatului a aprobat, la 5 decembrie 1995, iniţiativa legislativă a Camerei privind proclamarea „Zilei Constituţiei României”, iniţiativa devenind Legea nr. 120/8 decembrie 1995.
► Constituţia adoptată în 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, aprobată prin referendumul naţional din 18 – 19 octombrie 2003 – prezența la vot a fost de 55,7%, iar 89,7% din participanți au votat pentru modificarea Constituției – şi intrată în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului.
Mai mult de jumătate din articole au suferit modificări, iar cele mai importante sunt:
– mandatul președintelui este de 5 ani
– învățământul de stat nu mai este garantat necondiționat, ci conform unor condiţii legale
– proprietatea privată este garantată și ocrotită de lege.
– imunitatea parlamentară este limitată
– cetăţenii aparţinând minorităților naționale au dreptul de a folosi limba maternă în administrație și justiție
– aderarea la NATO şi Uniunea Europeană nu va fi votată prin referendum, ci de către Parlament
Despre iniţierea procedurii de revizuire a Constituţiei, se menţionează la articolul 150:
„(1) Revizuirea Constituției poate fi inițiată de Președintele României la propunerea Guvernului, de cel puțin o pătrime din numărul deputaților sau al senatorilor, precum și de cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot.
(2) Cetățenii care inițiază revizuirea Constituției trebuie să provină din cel puțin jumătate din județele țării, iar în fiecare din aceste județe sau în municipiul București trebuie să fie înregistrate cel puțin 20.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative.”
La articolul 151 sunt menţionate condiţiile revizuirii Constituţiei:
„(1) Propunerea sau proiectul de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaților și de Senat, cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei camere.
(2) Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaților și Senatul, în sedință comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaților și senatorilor.
(3) Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau propunerii de revizuire.”
Actul fundamental al României precizează, la articolul 152, limitele revizuirii Constituţiei:
„(1) Dispoziţiile prezentei Constituții privind caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.
(2) De asemenea nici o revizuire nu poate fi facută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora
(3) Constituția nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgență și nici în timp de război.”
De asemenea, Titlul V al Constituţiei conţine referiri la Curtea Constituţională – garantul supremaţiei Constituţiei, care are ca principale atribuţii pronunţarea asupra constitutionalităţii legilor, tratatelor sau altor acorduri şi regulamente, naţionale şi internaţionale – cu aplicabilitate în ţara noastră, ridică excepţii de neconstituţionalitate, soluţionează conflictele juridice de natură constituţională între autorităţile publice.
Demersurile care se desfăşoară în prezent pentru modificarea constituţiei, mai mult sau mai puţin hotărâte, ar trebui să pornească de la temele unui Referendum naţional valid, care arată că populaţia se exprimă pentru un Parlament unicameral şi reducerea numărului de parlamentari. Totodată, pentru a aduce actul fundamental al ţării în pas cu realităţile prezentului, în discuţie apare şi necesitatea introducerii unor prevederi privind integrarea României în structurile euroatlantice, reforma justiţiei, elucidarea raporturilor dintre instituţiile fundamentale ale statului, delimitarea mai clară a responsabilităţilor legislative între Parlament şi Guvern (vezi ordonanţele de urgenţă). Pe de altă parte, este posibil să constatăm că, până la urmă, nu modificarea Constituţiei este cheia societăţii noastre ci lipsa, încă, a unei culturi politice, a disponibilităţii pentru negociere şi, de ce nu, pentru toleranţă.
