e decembrie și suntem oameni morți…
și-mi amintesc vag
cum amândoi priveam spre aceeași mare înghețată,
care își plângea unduirile amorțite;
și ne înghițea o ceață de vise sfărâmate,
purtam liniștea până în ai noștri plămâni disfuncționali,
dar frigul se apropia și nu mai puteam rămâne acolo,
nicăieri, unde eram
complet împietriți de gânduri,
ca niște statui bătrâne, ce au obosit să stea drepte și impunătoare.
tânjeam la căderea ce urma să ne destrame
și, totuși, alergam în direcția opusă,
împletindu-ne mâinile amorțite,
nelăsând frigul să ne îmbrățișeze oasele fragile;
strigam prin zâmbet, șoapte și tăcere,
strigam unul în privirea celuilalt
și niciunul dintre noi nu auzea nimic.
natura era moartă, cum de altfel, eram și noi.
Scamarohin Ioana – Alessia
Clasa a XI-a F
Prof. Liana Hera
