Valsa prin cosmosul înghețat
cu țurțurii curgându-i lacrimi pe chip.
și se vedea în privirea-i moartă zvârcolirea,
valsa necontenit, printre istovite răsuflări,
refulând în ea tristețe stelară.
pașii săi insomniaci urlau tropăitul lunii somnoroase,
iar în palme ținea captive constelații întregi
fără vreun pic de remușcare;
parcă se iscase un pătimaș dor înăuntru-mi,
pentru sufletul de care m-am desprins…
priveam silueta-mi umbroasă de la câțiva metri distanță,
pierdută că mă regăsisem,
iar familiaritatea străină îmi inunda
fiecare orificiu în care rămăsese tăcere;
și eram doar un ecou spart
o fericire uitată, care s-a frânt în amintiri;
vedeam cum mâinile îmi deveneau scrum
și inima ceață;
în valurile întunecimii mă scăldam,
astfel că moartea era iminentă;
eram doar un murmur suferind,
stingându-se în liniște,
până la bezna orbitoare pe care o ascund stelele.
Scamarohin Ioana – Alessia
Clasa a XI-a F
Prof. Liana Hera
