Mediul de Securitate din 1989
Interviu cu Gen. în retr. Virgil Bălăceanu,
Realizatori, Alexandru Balaci și Octavian Silvestru
A.B: Ne aflăm astăzi în București, la Radio România, pe data de 02.11.2022. Îl avem ȋn prezenţa noastră pe domnul general Virgil Bălăceanu, care a avut amabilitatea să ne acorde un interviu pentru Grupul de Istorie Orală.
A.B: Aș vrea să ne spuneți, practic, care a fost mediul de securitate național după căderea regimului comunist, într-o practic nouă configurație politică care a fost instalată în România.
O.S: Asta voiam şi eu să ȋntreb: după 1990-1991, Tratatul de la Varşovia s-a desfiinţat. De ce a simțit nevoie România să intre într-o alianță militară?
V.B: O simte, dar nu imediat după decembrie 1989. O perioadă nu a fost această preocupare de decizie politică fermă cu privire la aderarea la NATO. Noi, după 1990, am înființat garnizoane la granița cu Ungaria, în ideea în care Ungaria poate să fie un posibil agresor, declarându-și Ungaria înaintea noastră intenția de a adera la NATO. Schimbările, însă, se produc destul de repede, pentru că suntem printre primii semnatari ai Parteneriatul pentru Pace cu NATO şi, dacă nu mă înșel, lucrul acesta s-a întâmplat în 1993. Dar câțiva ani de zile, 1990-1993, a fost o perioadă mai în umbră, ca să nu zic o perioadă de confuzie cu privire la. Este clar că era un drum spre care mergem, pentru că, în definitiv, noi nu am avut niciun război în perioada noastră de istorie modernă și contemporană în care să nu fim parte a unei alianțe: Războiul balcanic, Războiul de Independență a fost participarea la o alianță, până la urmă. Războaiele Balcanice, respectiv al Doilea Război Balcanic, la care am participat, a fost tot o alianță. Primul Război Mondial a fost o alianță; Al Doilea Război Mondial a fost tot o alianță. Ca atare, exista un istoric din punctul acesta de vedere, că trebuie să-ți alegi o alianță, și cred că măsurile au fost înțelepte. Ni s-a demonstrat și acum, s-a demonstrat și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Îmi amintesc de cazul Norvegiei, l-am dezvoltat într-o expunere bine primită la Colegiul de Război al Forţelor Terestre Americane, când am prezentat colegilor americani și sigur, bunului meu prieten din Israel – eram doi studenți străini în fiecare grupă – argumente care au fost acceptate. Spre exemplu, Norvegia, adoptând statut de neutralitate în Al Doilea Război Mondial, a pierdut, în definitiv. Neutralitatea îți poate fi la un moment dat păguboasă. Pe de altă parte, fac o paranteză, avem și experiența neutralității între 1914-1916, dar și atunci a fost o perioadă în care decizia politică n-a fost bine conturată de la început, apoi s-a conturat decizia politică către Antanta. Dacă mergem, din nou, printr-o schemă de repetabilitate, nu ad literam, dar există elemente comune la scară istorică, iată, între 1990-1993 România a avut un timp al dezbaterilor politice manifeste sau mai absconse care au decis drumul înspre NATO, dar după 1993 drumul este descris clar, din punctul acesta de vedere. NATO nu ne-a îmbrățișat de la bun început și, sigur, a trebuit să apară nu primul război din Irak, unde am avut o participare cu un spital de linia întâi – și trebuia remarcat un asemenea lucru –, dar a apărut războiul din Afganistan, participarea noastră din ce în ce mai consistentă, și ȋn momentul respectiv s-a considerat că e bine ca România, respectiv Bulgaria, dar mai ales România, să facă parte din NATO. Am convins cam greu în timp, dar am reușit să convingem. Mai bine să convingi mai greu la aderare și să fii un membru de bază pe timpul cât ești în calitate de membru deplin, de full member, România convingând, din punctul acesta de vedere. În mod sigur cancelariile lumii – când spun cancelarele lumii, spun marile puteri – țin cont de faptul că România este un aliat de bază. N-am ezitat să participăm la misiuni gradual, am intrat și cu mai multe forțe – vorbesc mai ales de Afganistan –, am rămas în misiune până la terminarea războiului, am avut numeroase pierderi de sânge – glorie celor ce au murit pentru libertate și în Al Doilea Război Mondial, și în teatrele de operații. Şi aici vorbim de un anumit tip de libertate. Armata Română, și mai ales prin cei participanți în teatre de operații, a fost cel mai bun ambasador al României și rămâne cel mai bun ambasador al României. Acum, Armata României este nu numai un ambasador, este, dacă vreți, și instituția cea mai importantă /…/ războiul se desfășoară foarte aproape de granițele României. Ar trebui să mai menționez un lucru: armata, pentru intrarea în NATO, a suportat și sacrificii importante, pentru că a însemnat o reducere, și nu exagerez, dramatica a efectivelor, mai ales în privința cadrelor militare; au trecut multe cadre în rezervă în ideea restructurării.
A.B: Vizavi de felul în care dumneavoastră ați povestit parcursul pe care România l-a avut pentru aderarea la NATO, voiam să vă întreb, de asemenea, dacă mineriadele, acele incidente nefericite care s-au întâmplat în anii 1990 în România, dacă mineriadele au afectat sau nu imaginea României ca un posibil candidat către NATO?
V.B: Știți că se spune că „revoluția își mănâncă proprii copii”. Corect ar fi să spunem – Alexandru, tu ai mai multe date, fiind absolvent al Facultății de Istorie – despre evenimentele din decembrie 1989. Din punctul meu de vedere, decembrie 1989 are destule conotații și de lovitură de stat, dar și de revoluție. Da, sigur că da, România era un erou al Europei și al lumii. A fost prima revoluție – am revenit și eu la acest termen – care a fost transmisă în direct. Nu erau atunci lucrurile acestea prea uzuale; acum și războaiele se întâmplă prin transmitere în direct. S-a schimbat lumea, s-a schimbat lumea din punct de vedere al informaticii, s-a schimbat lumea din punct de vedere al informațiilor. Nu s-a schimbat lumea, însă, din punct de vedere al războaielor, sau nu s-a schimbat prea mult. [Mineriadele] au dăunat imaginii României, pentru că a fost o imagine de instabilitate și, până la urmă, minerii au avut forța la momentul respectiv de preluare a puterii, au avut determinații asupra puterii în stat, Parlamentul era asediat, Guvernul era asediat. Armata a fost pusă într-o postură destul de dificilă. Am trecut prin asemenea momente, pentru că numai decembrie 1989 înseamnă destul de mult pentru mine, ȋnseamnă sărutul glonțului patriei la propriu și la figurat, dar după am avut responsabilități destul de… cum să le caracterizez, ingrate. Am fost comandant de batalion în Regimentul 1 Mecanizat, aveam misiuni de intervenție la Televiziunea Română, avea misiuni de intervenție la Aeroportul Băneasa, la Guvern. Erau misiunile diferite. Am avut situații în care am fost dislocat la Televiziunea Română, situații în care ar trebui să merg cu un plan pe care să mi-l aprobe… sau să aprob eu un plan de apărare a Guvernului. N-am fost de acord cu el. Sunt mai multe amănunte, pentru că era apărare în localitate, nu comentez prea mult acum. Adică, iată, batalionul meu, pe de o parte, trebuia să acționeze fie la Guvern, fie la Televiziune ȋn situațiile în care instabilitatea socială era destul de clară. Nimic mai migrat pentru militar să fie pus în asemenea situații. Eu am fost pus în situații de genul acesta și în decembrie 1989 şi după 1990. Cel mai dureros este ca în numele… tu eşti sub jurământ – am fost sub jurământ și înainte de 1990, dar sub jurământ și după 1990 – şi în numele jurământului și al obligațiilor tale să îndeplinești așa-zisele misiuni de restabilire a ordinii și păcii sociale. Sunt foarte dificile, pentru că îți joci nu numai propria ta libertate și viața subordonaților tăi, ȋn general joci viața celorlalți, adică viața concetățenilor tăi. Nu eram bine pregătiți, din punctul acesta de vedere, nu erau forțele armate cele chemate să intervină – deși, fac o paranteză, până la urmă stoparea mineriadelor se realizează tot prin contribuția armatei. Ordonanța de Urgență nr. 1, dată foarte târziu, cu privire la starea de urgență, care mai are valabilitate și acum, a fost dată tocmai pentru a asigura și intervenția armatei în sprijinul forțelor Ministerului de Interne. Este un lucru care dovedește încă o dată, dacă mai era necesar, că pentru România armata reprezintă instituția fundamentală. Când altă soluție nu mai există, în sensul bun al cuvântului.
A.B: Alături de mineriade, un alt episod important vizavi de evoluția securității granițelor României, ar fi și Tratatul de prietenie pe care România a încercat să-l încheie, între ghilimele, cu URSS-ul, tratat care, într-o primă măsură, ar fi fost bine privit în interiorul guvernului, însă ulterior practic s-a revenit la o abordare către Vest. Aș vrea să ne spuneți, vizavi de acest episod, dacă tratatul cu URSS a afectat sau nu, practic, posibilele relații sau relațiile pe care România a încercat să le dezvolte cu Statele Unite ale Americii?
V.B: Nu cred, ȋn perioada respectivă – spun nu cred, că nu cunosc toate dedesubturile politicii în domeniul diplomației. Însă, știu că în 2006-2007, când am lucrat la Cartierul General NATO la Bruxelles, problematica bunelor relații între NATO și Federația Rusă era pe agenda de lucru. Activitatea Comisiei NATO-Federația Rusă era destul de consistentă. La vremea respectivă, chiar se încerca un mod de a duce Federația Rusă la niște exerciții comune NATO-Federația Rusă pentru apărarea antirachetă a Europei. Se credea că s-a intrat într-o perioadă nu neapărat de bună colaborare, dar ȋntr-un ambient comun relaxant după Războiul Rece… Da, putem spune, pentru că NATO nu a văzut Federația Rusă decât foarte târziu ca amenințare, foarte târziu, crezând că nu Federația Rusă este o amenințare. NATO a excedat, la un moment dat, prevederile Tratatului de la Washington și, în baza unei decizii politice, a acționat în afara teritoriului euroatlantic; a ajuns să acționeze la mii de kilometri față de zona de responsabilitate inițială, cea a Războiului Rece. A fost foarte concentrat NATO pe problematica războiului împotriva terorismului, respectiv, ulterior, a operațiilor contra insurgenței, mai corect spus. De fapt, războiul din Afganistan n-a fost un război împotriva terorismului, ci a fost un război împotriva insurgenței talibane – lucru care este recunoscut de către americani mai târziu, pentru că ei vin, din punct de vedere doctrinar, cu operațiile contra insurgență. Ca atare, NATO are o relație relaxată în perioada respectivă cu URSS şi atunci nu cred că, mai ales ȋn momentul 1990-1991, s-ar fi considerat că România merge către URSS. Posibil să se fi făcut și o asemenea interpretare, dacă se semna un asemenea tratat. Nu cred că s-a mers în mod direct spre Moscova dar, repet – iată că acum coincid datele pe care le discutăm aici, ȋn studio – am vorbit de o perioadă nu foarte bine determinată, dar am considerat-o o perioadă mai de indecizie, între 1990-1993. Or, tu vorbești de anul 1991, da.
A.B: Mergând tot pe această linie, aș vrea să vă întreb: pentru aderarea la NATO, România a beneficiat, sau a avut un sprijin extern în acest sens, pe lângă cel oferit de Franța, sau Statele Unite?
V.B: România apare ca zonă de interes pentru Statele Unite mai ales după începerea războiului din Afganistan. Nu că forța militară a României era absolut necesară, ȋnsă Statele Unite, fiind o misiune NATO, căutau un concert internațional, o legitimitate internațională cu privire la acest război. Iar, pe de altă parte, analiza probabil a spus că, din punct de vedere al unei stabilități și al unei perspective de dezvoltare a societății democratice, este bine ca România să fie în NATO. Până la urmă, dincolo de prezența militară a României, de care am vorbit puțin mai devreme, intrarea României și a Bulgariei ȋn NATO reprezintă o decizie politică, cum, de altfel, și decizia de intrare în Uniunea Europeană este o decizie politică. NATO, Uniunea Europeană, au o politică înțeleaptă, din punctul acesta de vedere, dar nu dusă până la capăt, pentru că ideea centrală este: ca să ai mai multă stabilitate pe anumte regiuni de interes pentru tine, mai bine statele respective care au probleme – și aveam destule probleme, unele nu le-am rezolvat nici acum – să fie in, decât să fie out. Şi exemplul de in sau out al Serbiei este elocvent, din punctul acesta de vedere. Pentru că dacă lași pe cineva în afara unui sistem bine organizat din punct de vedere al apărării, cum este NATO, sau din punct de vedere al perspectivei de dezvoltare economică, cum este Uniunea Europeană, îl obligi să se îndrepte spre alte centre de putere. Statele mici, cele mijlocii, nu-și permit să facă o politică de unele singure. N-au făcut-o niciodată în istorie, nu o să o facă acum, nu o vor face nici în viitor. Asta este soarta noastră, nu înseamnă că ne lamentăm, dar trebuie să înțelegem care este realitatea. Sigur că, fiind un stat mic și mijlociu, că ai intrat în alianță, poți să-ți faci politica propriilor interese, poți să îți reprezinți interesul național; asta, însă, depinde mult de personalitatea pe care o ai tu, a liderilor politici, a celor care te reprezintă în organismele respective, a personalității tale ca și popor în care tu ȋţi ceri drepturi, având și obligații. Ca atare, România poate să se mândrească cu o poziție consecventă, echilibrată și adaptată, aș putea spune, atât în NATO, cât și în Uniunea Europeană.
