Joi, 15 decembrie, se împlinesc 135 de ani de la naşterea Cellei Delavrancea, remarcabilă prozatoare şi pianistă, fiica cea mai mare a scriitorului şi avocatului de renume Barbu-Ştefănescu Delavrancea.
* * * * *
Maria Cella Delavrancea-Lahovary s-a născut la 15 decembrie 1887, la Bucureşti.
A fost fiica cea mai mare a scriitorului, avocatului de renume şi fostului primar al Capitalei, Barbu-Ştefănescu Delavrancea (1858-1918) şi a Mariei Lupaşcu, licenţiată în filosofie şi matematică, profesoară de liceu şi, în acelaşi timp, o admirabilă pianistă.
Cella Delavrancea a manifestat un talent precoce şi o rară sensibilitate pentru muzică, fiind cunoscută ca o bună pianistă încă de la opt ani. A beneficiat de o educaţie şi instrucţie deosebită în familie, cunoscând la perfecţie limbile franceză şi germană.
Întrucât tatăl său, scriitorul Barbu Ștefănescu Delavrancea era un apropiat al familiei Caragiale, a crescut alături de fiii și fiica lui Caragiale, pe care i-a evocat, mai târziu, în cărțile sale cu caracter memorialistic.
A studiat la Conservatorul de Muzică din Bucureşti, după care a plecat la Paris pentru a-şi desăvârşi arta interpretativă. A concertat cu succes în toată Europa, talentul ei fiind recunoscut de însuşi George Enescu.
Revista Radio România, nr. 204, 11-17 decembrie 2000
Își face debutul literar în revista lui Tudor Arghezi, „Bilete de papagal”, în 1929.
Pianista Cella Delavrancea a ocupat un loc important în evoluţia artei interpretative româneşti din secolul al XX-lea şi a influenţat mult şcoala muzicală românească atât prin perfecţiunea interpretării, cât şi datorită activităţii sale de cronicar muzical.
Prozatoare şi muziciană, a publicat articole, cronici dramatice, critică muzicală şi plastică în ”Le Moment”, ”Muzică şi poezie”, ”Cuvântul”, iar după 1947, în principalele reviste ale vremii.
Revista Radio România, nr. 298, 6-12 august 2001
A fost profesoară de liceu la Bucureşti (1950-1954) iar din 1954 a predat pianul la Conservator.
În 1946, debutează editorial cu volumul de nuvele ”Vraja”.
În 1970, i-a apărut volumul ”Arpegii în ton major”, iar în 1974 – ”Mozaic în timp”, care include o secţiune de note de călătorie şi de amintiri despre Barbu Delavrancea, I.L. Caragiale, Mateiu Caragiale şi Alexandru Vlahuţă.
”Cronicile şi articolele din ‘Arpegii în ton major”, amintirile, portretele, notele de călătorie din „Mozaic” în timp sunt transcrieri fidele ale unor impresii nealterate de perspective teoretice, în care autoarea surprinde o totalitate a nuanţelor, de la senzualitatea mătăsoasă a culorii, până la vibraţia imaterială a structurilor plastice şi muzicale.
În 1975 a apărut romanul de dragoste ”O vară ciudată”, iar volumul antologic ”Scrieri” apărut în 1982, va fi completat în 1984 cu ”Trepte muzicale”, care grupează o serie de texte radiofonice din perioada 1942-1944.
În 1987 i-a apărut volumul memorialistic ”Dintr-un secol de viaţă”.
Adevărul, 13 august 1991
În decembrie 1977, Cella Delavrancea a fost sărbătorită de Uniunea Scriitorilor cu prilejul împlinirii onorabilei vârste de 90 ani.
A fost primul artist din istoria culturii române care a participat la sărbătorirea propriului centenar. Cella Delavrancea purta, în acea seară, o rochie din catifea verde. Era 9 decembrie 1987, iar pianista urma să împlinească peste câteva zile 100 de ani. Televiziunea Română a organizat, la insistenţele jurnalistei Marinela Rotaru, un eveniment dedicat centenarului pianistei, autorităţile comuniste nu s-au opus organizării şi seara festivă a fost, astfel, posibilă. S-a ţinut la Sala Radio din Bucureşti, cu un public numeros, mult peste capacitatea sălii, dar în cel mai discret mod cu putinţă. Cella nu era nici pe departe simpatizată de sistem. Pe afiş, evenimentul a fost anunţat fără prea mari pretenţii: „Tinereţea clasicelor armonii. Invitată de onoare: Cella Delavrancea“. Cella a cântat atunci alături de pianistul Dan Grigore, unul dintre elevii săi săi preferaţi, alături de Nicolae Licăreţ şi Radu Lupu.
Ca fapt divers, a fost una din prietenele intime ale reginei Maria a României şi a rămas cunoscută şi datorită relaţiei romantice avută cu profesorul Nae Ionescu.
Cella Delavrancea a fost căsătorită mai întâi cu politicianul și diplomatul român, ambasadorul României la Londra în perioada 1938 – 1940, apoi cu cu Aristide Blank, bancher, economist și finanțist român, şi, în fine, cu diplomatul Philippe Lahovary.
Însă marea dragoste a Cellei a fost profesorul şi filosoful Nae Ionescu, cu care a avut o relaţie începută în timpul ultimei căsnicii, cea cu Philippe Lahovary. Când Nae Ionescu era închis la Miercurea Ciuc, Cella îi trimitea pachete şi scrisori, iar după ce acesta a fost eliberat, în 1939, Cella a devenit o prezenţă constantă în vila filosofului din Băneasa. Tot ea a fost cea care l-a îngrijit după infarctul din anul 1939, şi tot ea a fost cea care i-a fost alături în ultima clipă din viaţă. Nae Ionescu a murit pe 15 martie 1940, iar Cella, după cum mărturisea într-o scrisoare trimisă unei prietene, a fost cea care i-a închis ochii. După moartea acestuia, s-a făcut nevăzută, fiindcă din cauza soţiei lui Ionescu, Cella nu a putut participa la înmormântare.
Cella Delavrancea a murit la 9 august 1991, la vârsta de 103 ani, la Bucureşti, fiind înmormântată în cimitirul Bellu, pe Aleea Artiştilor.
