Reeducarea de la Gherla (I)
Primăvara 1950: experimentul de la Piteşti este exportat şi la alte închisori din ţară • 7 iunie 1950: de la Piteşti este transferat la Gherla un grup de torţionari, condus de deţinutul Alexandru Popa (Popa Ţanu) • decembrie 1950: de la Târgşor sunt mutate la Gherla alte două loturi de deţinuţi politici • vara 1951: este trimis la Gherla şi reeducatorul Eugen Ţurcanu care ajunge să rivalizeze cu Popa Ţanu • rezultatul: numărul morţilor de la camera 99 Gherla se dublează • 1952: reeducarea de aici se opreşte, dar torturile continuă, la ordinele comandantului Petrache Goiciu • 1954: începe procesul reeducatorilor, vor fi 22 de condamnaţi, dintre care 18 executaţi.
Arestat în 1949 pentru „activitate subversivă” în cadrul organizaţiei anticomuniste de elevi de la Liceul Mihai Viteazul, Sorin Bottez a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică. A cunoscut închisorile Târgşor, Aiud, Jilava, Botoşani, Piteşti şi lagărele de muncă de la Cavnic, Valea Nistrului, Periprava. La Gherla, unde a fost dus la un an după arestare, era în plină desfăşurare reeducarea violentă.
„Perioada reeducării era non-stop”
„Să ne oprim asupra experienţei pe care aţi trăit-o la Gherla; este vorba despre reeducare…
Da! Este un subiect deosebit de trist şi deosebit de penibil, pentru că, în ciuda faptului că eu sunt unul din foarte puţinii supravieţuitori care nu au <căzut> în timpul reeducării şi care nu am făcut nici un fel de cesiune de onoare sau de principii, totuşi, ştiind ce înfiorătoare a fost această perioadă, ezit să condamn pe ceilalţi, cu excepţia celor care au făcut ce au făcut fără să fi fost chinuiţi, fără să fi fost schingiuiţi, ci pur şi simplu din ticăloşie sau din laşitate! Pe ăştia îi condamn şi aş vrea să-i văd puşi la stâlp, la stâlpul infamiei! Ceea ce nu se va întâmpla niciodată, pentru că cei care mai există sunt bine-mersi. […] Este absolut de neimaginat! Bătăile de la Securitate erau joacă de copii, pentru că durau jumătate de oră, trei sferturi de oră, după aceea, 24 de ore, erai liber să-ţi refaci nervii. <Liber>… adică în celulă, nu te mai băteau! Pe când perioada reeducării era non-stop. […]
Între [reeducarea de la] Piteşti şi Gherla există o diferenţă importantă. În aceste câteva luni de experienţă, marii netrebnici, marii torţionari, marii ticăloşi, au învăţat să schinguiască, adică să nu distrugă organele vitale, să nu omoare imediat, din două lovituri, şi ăla să cadă şi <să scape>! Torturile depăşeau nivelul european şi se apropiau de cel chinezesc. […] [Torţionarii] ajunseseră să fie nişte specialişti şi o făceau cu atâta bucurie, cu atâta superioritate! Când îi vedeau pe oameni prăbuşiţi, urlând, îngenunchind, cerând milă, erau atât de <mari> aceşti netrebnici, aceşti ticăloşi, încât te întrebi cum au putut ei să se nască după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu?!”
„Te băteau până când spuneai…”
„Am să vă dau un exemplu, trăit de mine: odată, timp de şase zile şi şapte nopţi, am fost ţinut în poziţia greu de descris, adică aplecat, cu picioarele drepte şi aplecat cu mâinile aproape de pământ. Sigur că în timpul ăsta am leşinat de 30 de ori. Se arunca o găleată cu apă, îţi reveneai şi te puneau din nou! Nimeni nu crede că este posibil, totuşi este posibil! […] După aceea, era tortura morală. <Spune, mă, că mă-ta e curvă!> Nu spuneai! Te băteau până când spuneai. După ce spuneai, te puneau să repeţi timp de patru ore, de cinci ore: <Mama este curvă>! Şi aşa mai departe…
Îmi aduc aminte de un preot pe care l-au pus pe tinetă […] să săvârşească Sfânta Liturghie şi să spună tot felul de obscenităţi în legătură cu Iisus, cu Fecioara Maria. Ăsta nu era un chin fizic! Dar era, pentru un preot adevărat, de cinci ori mai rău decât dacă i-ar fi smuls unghiile. Faptul că ei se schimbau, veneau proaspeţi şi la bătaie şi la supravegheat, [te puneau] să stai în diferite poziţii, depindea de gradul de gravitate al ticăloşiei tale, de faptul că nu ai vrut să spui <mama e curvă>, sau <jos regele Mihai> sau, în cazul legionarilor, <Codreanu a fost un bandit!>… Că astea erau cele ce ni se cereau. […]
Îmi aduc aminte că odată, într-o primă fază de reeducare, m-au bătut la palme până când a ieşit un fel de plasmă, nu ştiu ce dracu’ era, pe dosul mâinii, nu în podul palmei unde te băteau, ci în partea opusă, mustea un lichid… Adică erau şi bătăi groaznice şi apoi erau bătăile în cap…
Cu excepţia câtorva dintre marii ticăloşi ai reeducării, restul nu aveau nici un avantaj decât speranţa – care s-a dovedit totalmente nefondată – că vor fi eliberaţi. Dar în ceea ce priveşte mâncărica, păpica, dormitul, erau împreună cu noi şi mâncau aceleaşi lucruri ca şi noi, acelaşi borhot infect şi insuficient. […] Poate că ieşeau din celulă şi le dădea o ţigară să fumeze, dar în rest… Principala caracteristică a celor care au făcut reeducarea a fost că au fost înfiorător de imbecili, de o prostie fără de pereche, pentru că şi-au vândut sufletul, au comis crime, nenumărate crime – chiar dacă nu au fost crime de omucidere, tot un fel de crime au fost! – absolut de pomană, crezând în promisiunile celor pe care numai idioţii puteau să-i creadă.”
„Care sunt <monştrii> care au rezistat în reeducare?”
„Aţi întâlnit vreodată reeducaţi care să joace rol dublu, adică doar să se prefacă cum că ar fi reuşit experimentul asupra lor?
Nu se poate, pentru că ei trebuiau să bată şi să schingiuiască pe ceilalţi, cum să te prefaci?! Probabil că foarte mulţi dintre ei îşi dădeau seama de enormitatea ticăloşiilor. […] Dar indiscutabil deveneau călăi, din victime deveneau călăi. N-au fost mulţi! Nu ştiu dacă, cu totul, cei care au căzut şi au devenit reeducatori pot ajunge la 100. Numai că un nemernic din ăştia schingiuia 200 de oameni cumsecade! Că se schimbau, erau echipe…
Deci, dumneavoastră, personal, aţi fost supus acestui tratament…
Am fost supus… […]
Când a avut loc procesul nemernicilor din reeducare, au intenţionat, pe câţiva dintre cei care nu căzuserăm, să ne facă martori ai acuzării. Şi m-au luat şi pe mine şi pe încă câţiva şi ne-au dus la Securitate, unde ne-au dat un regim [neobişnuit]… ţigări la discreţie, cu mâncarea admirabil, la Securitatea din Rahovei. Şi vreau să vă spun că vizeta, chestia aia prin care se uitau, se deschidea din trei în trei minute – fiindcă veneau câte unii ca să vadă care sunt <monştrii> aceştia care au rezistat în reeducare -, vorbindu-ne cu <domnule>, chestii din astea, aşa, nemaintâlnite, ca să ne facă martori ai acuzării. La care eu am răspuns categoric negativ şi am dat declaraţii în scris… atunci a fost singurul moment în care am crezut că mă vor omorî – nu mi s-a întâmplat absolut nimic! – am dat declaraţii în scris că nu voi accepta să fiu martor al acuzării decât în momentul în care alături de aceşti monştri vor fi cei care i-au pregătit şi anume generalul Drăghici, colonelul Czeller… colonelul Dulgheru, colonelul Sepeanu şi toţi ăştia pe care îi ştiam eu. Şi, deci, am refuzat categoric.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2000]
