Tinerețea… acea perioadă trăită cu iluzia că ne apropiem de maturitate, lăsând în urmă inocența copilăriei. Oare a înțeles-o cineva, vreodată?
Cu siguranță sunt departe de a-i fi descoperit tainele strașnic păzite, însă am găsit o fărâmă de calm în adevărul meu.
În primul rând, ce suntem noi, oamenii, de fapt? Aceste ființe efemere în fața vastului Univers? Nu suntem oare, doar fărâme căzute din Întregul divin, care încearcă să-și afle rostul, să-și descopere sensul, să găsească răspunsuri la ceea ce se întâmplă în jur? Căutăm și ne căutăm continuu, însă, rațional ne impunem limite. Spiritual, suntem liberi să călătorim și să atingem fericirea.
În acest moment al adolescenței, mă uit printr-o fereastră, direct către mine și mă admir, văzând ca într-o oglindă imaginea mea, retușată, cu liniile îngroșate, un pas mai aproape de maturitate. Desigur, pană la imaginea perfectă, distanța este încă nemăsurată, dar mă uit la fiecare urmă a pașilor din spatele meu. Într-una din ele mă văd înconjurată de o mulțime de oameni necunoscuți, toți străini, ușor înspăimântați și nesiguri. O altă urmă îmi dezvăluie imaginea de la începutul anilor de liceu, adolescenta îndrăgostită care se confruntă cu dezamăgirea și suferința. Constat cu uimire cum zboară timpul! Într-un final, găsesc o urmă de pas, aproape îngropată în praful așternut de timp, pe drum, cu o fetiță ce tânjește să găsească cuvintele potrivite care să exprime cât mai plastic sentimentele care o încearcă, pe o foaie de hârtie. Cu mânuța plină de pete de cerneală și cu părul răvășit, fetița își încheie compunerea, cu promisiunea de a fi mereu la fel de sinceră și visătoare.
Un zâmbet cald schițez în timp ce îmi întorc privirea către drumul fără sfârșit ce se așterne în fața mea. Mai însuflețită și mai încrezătoare ca altădată, mă ambiționez să fac următorul pas către viață, pe cărarea întortcheată. Sunt convinsă că fără aceste priviri aruncate peste timp, n-aș fi reușit să fac nici un pas. Mă întreb oare de câte ori ne lăsăm zdrobiți de dezamăgire, orbi la amintiri și apăsați de povara grijilor?
Desigur, nici acestei întrebări nu i-am putut dezlega încă taina, dar simt că mă apropii cu pași chinuitor de mărunți de capătul acestui straniu drum și poate de o certitudine.
Cu mintea mai limpede și cu sufletul calm, mă gândesc… oare să fie aceasta una din tainele magicei noastre șederi pe acest mărunt Pământ? Oare aceasta înseamnă, într-un final, tinerețea? O comoară clădită pe amintiri care trăiesc odată cu noi și care ne conduc prin labirintul existenței.
Elev: BĂLAN ANA-MARIA
Clasa a-XI-a
