Reeducarea de la Gherla (IV)
Iunie 1950: este transferat la Gherla un grup de torţionari condus de deţinutul Alexandru Popa (Popa Ţanu) • august 1951: Eugen Ţurcanu este şi el mutat la Gherla unde acţionează până în decembrie • reeducarea are loc în camera 99, zisă şi „camera morţii”, la etajul III al Celularului Mare, cu rogojini de jur împrejur şi un antreu de 3×3 m. care este locul de tortură • camerele 80, 81 şi 82 sunt tot camere de tortură înfiinţate, de asemenea, de Popa Ţanu.
Mihai Timaru, fost ofiţer, arestat în 1949, făcea parte dintr-un grup numeros de anticomunişti din Munţii Vrancei. Aşa numitul <lot Ion Paragină> era format, la procesul din 1950, din 64 de inculpaţi, foşti ofiţeri, studenţi, profesori, elevi, ţărani. În primăvara care a urmat, Mihai Timaru a fost mutat de la Galaţi la Gherla unde avea să stea trei ani, fiind supus în acest interval, timp de şase luni, reeducării (1951-1952).
„Pe ei! Pe bandiţi!”
„Popa Ţanu era subalternul lui Ţurcanu, acuma. Aicea, cât a stat el singur, a vrut să arate stăpânirii că el îi mai grozav decât Ţurcanu şi-atuncea ambiţiile din cei doi au născocit o serie întreagă de metode de exterminare incredibile – şi nimeni nu poate să creadă că a fost posibil şi că au fost oameni care le-au trăit! […]
N-am să uit niciodată că era zi de duminică, în luna august-septembrie, sfârşitul lui august, începutul lui septembrie, vine un gardian şi [zice:] <Cine-şi aude numele, să–şi facă bagajul şi să vie>. Şi ne trezim în camera 99. […] Şi se serveşte masa de seară, se face apelul şi după ce se face apelul de seară, vine un deţinut, Costache Oprişan, la mine şi mă ia deoparte şi-mi spune, zice: <Vezi că am să fiu obligat să te bat>. <Cum, să mă baţi?> Zice: <Vei înţelege mai târziu… Să te fereşti de studenţi!> Şi a plecat. Am rămas uluit. N-a durat nici cinci minute şi intră înăuntru… au intrat mai întâi Popa Ţanu apoi […] Ţurcanu, îmbrăcat într-un costum vărgat, de-ăsta curat – noi aveam zdrenţele alea vărgate murdare, eram…
Şi în momentul acela, când vine Ţurcanu, intră înăuntru, văd aşa un chip… avea o figură de-asta, cu… tendinţa asta de sfidare şi de criminalitate. Şi zice: <Ce faceţi acolo, bandiţilor?> Şi eu, când am auzit chestia asta, <bandiţilor>, m-am ridicat în picioare şi m-am dus către el: <Cum îndrăzneşti să ne faci bandiţi? Bandit eşti tu!> Şi-atuncea, a-ntins degetul şi zice: <Pe ei! Pe bandiţi!> Şi în momentul ăsta, toţi aceia, săracii, toţi care erau acolo, au scos de sub rogojini şi de sub pături, au scos diferite cozi de mătură, ciomege. Şi au început să se năpustească asupra noastră, care eram aduşi acolo special ca să fim supuşi [bătăilor]. Şi văd că se apropie de mine acest Costache Oprişan, însoţit de Vasile Puşcaşu şi de Levinski, sar pe mine şi încep să mă lovească, mă dărâmă jos. Şi văd că se uită [ăia] aşa, la Oprişan, şi-ncepe şi bietul Oprişan să mă lovească, dar parcă loviturile lui le simţeam că-s date cu durere şi l-am văzut că-i lăcrămează ochii…”
„Ne-au făcut un lac de sânge!”
„Şi Ţurcanu vine şi mă vede: <Tu, banditule, ai încercat să mă înfrunţi?> Aşa, şi omoară, şi dă în mine… Pe toţi, pe fiecare din noi cei care eram acolo, cei 15-16 inşi, ne-au făcut un lac de sânge! Ne-au călcat în picioare. Nu se uitau unde dau, în cap, cu beţele, cu ciomegele, jucau pe noi. Şi o durat hăcuiala asta douăzeci de minute, o jumătate de oră. Şi, la un moment dat, Ţurcanu spune: <Opriţi-vă!> Şi [către noi:] <Bandiţilor, vă dezbrăcaţi la pielea goală…> Unii nici nu au mai putut să se ridice, nu ştiu ce. O rupt, o tras de pe noi tot, ne-o dezbrăcat. <Să scoateţi afară tot ce aveţi ascuns asupra voastră. Toţi!> Şi, săracii, aveau… unii cruciuliţe, avea fiecare câte ceva, un simbol, nu ştiu ce…
Şi erau informaţi [despre] Mihai Timaru, ce are asupra lui. Şi vine Ţurcanu la mine şi spune: <Banditule, scoate afară tot ce ai la tine!> <Nu am nimic>, am spus. Şi Puşcaşu ia pantalonii şi desface manşeta pantalonului şi scoate de acolo fotografia: <Uite, banditule!> Şi repede-te pe mine, omoară-l! Vine şi Ţurcanu, îmi deschide gura, îmi rupe fotografia şi mi-o bagă în gură şi mă obligă s-o molfăi – fotografia care era pentru mine icoana care îmi dădea speranţă!… Şi mi-a mai dat încă, ăsta, m-o lovit la gât, până când am înghiţit fotografia.[…]
A doua zi, după această hăcuială a noastră, a venit dimineaţa suita, comandantul închisorii, [Constantin] Gheorghiu, cu cei doi politruci, cu cei doi ofiţeri politici Avădanei şi Ciumaşu şi cu Mihalcea, care era ajutorul comandantului. Şi noi, aşezaţi toţi în poziţie de drepţi. Şi o trecut printre noi, la fiecare s-o uitat în ochii lui şi se vedeau pe [fiecare faţă] vene, urme de bătăi, vânătăi şi aşa mai departe. Şi zice: <N-aveţi nimic de raportat, nimic?> Şi sigur că nimeni nu a raportat nimica…”
„Ultimul cuvânt de care mi-am mai adus aminte”
„La un moment dat, s-or urcat pe mine, mi-or rupt coasta, mi-au rupt laba piciorului stâng şi nu am mai putut rezista, şi am spus: <Nu mă mai bateţi, că am să-mi fac demascarea!> M-or luat de acolo şi m-or dus pe aceeaşi parte a celularului pe care era camera 99, singur în cameră. Acolo a venit Levinski şi mi-a adus hârtie, nişte foi şi un creion, să-mi fac demascarea. […] Şi a doua zi vine Ţurcanu: <Banditule, te-ai apucat [de scris], sau nu? Spune-mi, că te duc înapoi>. Zic eu: <O să mă apuc…> Şi am stat şi m-am gândit: cum să spun eu pe cumnaţii mei, rudele mele, prietenii mei la care mă întâlneam [pe ascuns] cu soţia când veneam din munte? Cum să-l spun eu pe părintele Calotă în casa căruia mi-am văzut copilul? Cum să spun pe generalul Vartic şi aşa mai departe… Nu exagerez, dar cel puţin o sută şi ceva de oameni ar fi trebuit să [dau de gol], care ne-au ajutat, care au colaborat cu noi, ne trimiteau ajutoare, hrană. Şi ce mi-o trăznit prin cap? Am început să scriu pe toţi membrii de partid care erau, secretari de partid, nu ştiu ce, pe-acolo, dirigintele poştei, de la telefoane şi aşa mai departe; în orice caz, am făcut o listă de vreo zece-cincisprezece inşi pe care i-am trecut că ăştia ne-or ajutat. […]
Şi după două săptămâni, trei săptămâni, când Securitatea s-o dus şi a cercetat… vine Ţurcanu, într-o dimineaţă: <Ieşi afară banditule!… Uitaţi-vă, măi, uitaţi-vă la banditul ăsta! El o crezut că-i merge! A vrut să-şi bată joc de clasa muncitoare! Banditule, fă-ţi bagajul>. […] La camera 97, acolo, se făceau cele mai groaznice… Era o celulă de doi metri lăţime şi lungimea era mai mare şi un prici de lemn, iar dedesubt era cimentul gol. […] Ţurcanu mă aştepta acolo şi vine Levinski şi mă duce în camera şi de sub prici, de acolo, îi scoate – erau vreo nouă sau zece inşi – şi-mi spune: <Uite, măi, banditule! Spuneţi-i voi ce păţiţi. El crede că o să reziste…> […]
Am găsit un ciob de sticlă şi am vrut să-mi tai venele… Ferească Dumnezeu, dacă cineva a îndrăznit să se sinucidă, ce-o urmat după aceea! Şi a venit Ţurcanu: <Banditule, te-ai hotărât să vorbeşti?> Zic: <Nu mai am ce să vorbesc, mă puteţi omorî!>, eram hotărât şi pregătit. Şi-atuncea călăii, Puşcaşu, Levinski, în momentul acela au tăbărât pe mine toţi, vreo şase inşi, şi au început [bătaia]. Am leşinat, m-or luat şi m-or băgat cu capul în hârdăul cu fecale şi m-am mai trezit, aşa, oleacă, şi zice: <Bagă mânile în hârdău şi mănâncă fecale de acolo>. Zic: <Eu pe ale mele le-am mâncat, pe ale altora nu le mănânc!> Ăsta o fost ultimul cuvânt de care mi-am mai adus aminte. Ce-a urmat, nu ştiu…”
[Interviu de Mariana Conovici, 2000]
