În fiecare an, la 25 decembrie, este sărbătorit primul praznic împărătesc cu dată fixă, din punct de vedere al cronologiei existenţei Mântuitorului, Naşterea trupească a Domnului, denumită popular Crăciunul.
Naşterea Domnului Iisus Hristos este vestită de îngerii din ceruri ca bucurie mare pentru mântuirea oamenilor, pentru că Cel ce Se naşte într-o iesle dintr-o peşteră de sub pământ este Acela prin Care şi pentru Care au fost făcute cerul şi pământul, Fiul Cel veşnic al Tatălui ceresc.
Conform Sfântului Evanghelist Luca, vestea Naşterii lui Hristos, adusă păstorilor de la Betleem de îngerul Domnului, a fost însoţită de slava Domnului care a înconjurat pe păstori în timp ce îngerul a stat lângă ei. Rostul vestirii a fost de a ne dărui oamenilor, limitaţi şi trecători, slava Lui cea nemărginită şi veşnică, să ne ridice la sfinţenia Lui pe cei căzuţi în păcat şi să dăruiască viaţă veşnică celor muritori. Rolul Mântuitorului a fost şi a rămas, promovarea smereniei şi recunoştinţei, educarea celor neascultători şi nerecunoscători, eliberarea oamenilor din robia lăcomiei şi din tirania orgoliului.
Se spune că s-a creat astfel spaţiul libertăţii şi înălţării noastre prin iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni.
Sărbătoarea Naşterii Domnului este de dată mai recentă decât Paştele sau Rusaliile, şi fiindcă în timpurile primitive, importanţa mai mare se acorda zilei morţii şi învierii unor divinităţi.
Prima menţiune documentară a Naşterii Domnului apare în jurul secolului III, fiind consemnată de istoricul bizantin Nichifor Calist, pe timpul prigoanei lui Diocleţian şi Maximian, atunci când creştinii reuniţi într-o biserică din Nicomidia să prăznuiască ziua Naşterii Domnului, pe 25 decembrie, au fost arşi de vii.
Un alt motiv pentru care 25 decembrie a fost introdusă ca zi sărbătoririi Naşterii Domnului, îl reprezintă tradiţiile din antichitate circumscrise unor sărbători solare din jurul solstiţiului de iarnă – 22 decembrie, care presupuneau desfrâu şi petreceri deşănţate, cărora Biserica le-a contrapus o sărbătoare creştină. Este menţionat aici un concurent puternic al creştinismului – cultul de origine orientală al lui Mitra, zeul soarelui, care în secolul III avea sărbătoarea cea mai importantă în această perioadă – ziua de naştere a zeului Soare, învingător în lupta contra frigului şi întunericului. A fost creată astfel un fel de concurenţă, din care, în cele din urmă, creştinismul a biruit.
Toate sursele arată că în creştinătatea de Apus, 25 decembrie a fost Sărbătoarea Naşterii Domnului: recensământul lui Cezar August, în perioada căruia Sf. Evanghelist Luca arată că Naşterea Domnului a avut loc la 25 decembrie 754 (după fondarea Romei), Sfântul Ioan Gură de Aur arată că sărbătoarea avea loc la 25 decembrie, fapt confirmat şi de Fericitul Ieronim, într-o cuvântare la Ierusalim, în ziua de 25 decembrie. Fericitul Augustin arată şi el că sărbătoarea avea loc în ziua a opta a calendelor lui ianuarie – 25 decembrie.
În creştinătatea de Răsărit, Naşterea Domnului era serbată în aceeaşi zi cu Botezul Domnului, la 6 ianuarie, sărbătoare numită Arătarea Domnului, aluzie la faptul că Mântuitorul s-ar fi botezat în aceeaşi zi în care s-a născut.
În realitate, sărbătoarea era marcată în aceeaşi zi ca în Apus, doar că se raporta la calendare diferite – orientalii, după vechiul calendar egiptean, la 6 ianuarie, iar ceilalţi în funcţie de data exactă a solstiţiului, adică la 25 decembrie.
Naşterea şi Botezul Domnului au fost separate înecepând cu anul 375 în Biserica din Antiohia, apoi la Constantinopol în anul 379.
La finalul secolului IV, în Constituţiile Apostolice, Naşterea Domnului e socotită ca fiind cea dintâi dintre sărbători, iar în prima jumătate a secolului V, ziua de 25 decembrie a fost introdusă şi în Biserica Alexandriei, apoi în cea a Ierusalimului, generalizându-se astfel în creştinătatea răsăriteană.
Din acea perioadă au supravieţuit peste veacuri şi datini şi obiceiuri legate mai ales de ceea ce generic numim sărbătorile de iarnă Saturnaliile şi Juvenaliile, legate de Saturn şi respectiv de copii. Amintim aici de colinde, sorcova, pluguşorul, cărora pe parcursul vremurilor li s-au adăugat Vicleiemul, Irozii, Steaua, care fac din sărbătoarea Crăciunului una dintre cele mai populare şi aşteptate sărbători ale Ortodoxiei româneşti.
După fixarea Naşterii Domnului la 25 decembrie, consecinţa a fost schimbarea datelor unui întreg şir de sărbători dependente de Naşterea Mântuitorului: Tăierea-împrejur a Domnului, Întâmpinarea Domnului, Bunavestire şi Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul.
Solemnitatea a fost întotdeauna caracteristica principală a sărbătoririi Naşterii Domnului. Începând din secolul IV tradiţia arată că se ajuna, se săvârşea slujba în care se botezau catehumenii, ca şi la Paşti şi la Rusalii, şi se citeau Ceasurile mari sau Împărăteşti – aluzie la faptul că în Bizanţ participau şi împăraţii, tradiţie urmată mai apoi de domnitori cu curtea lor.
S-a mai păstrat şi obiceiul ca în Ajun, slujitorii Bisericii să umble cu icoana Naşterii prin casele credincioşilor, pentru a le vesti marele praznic ce avea să vină şi de asemenea, era interzisă plecarea genunchilor, atat în ziua Naşterii şi până la ajunul Bobotezei, regulă păstrată şi în zilele noaste.
